Când banii nu cumpără dragoste: povestea primului nostru apartament și a răcelii din familie
— Nu, nu cred că e momentul potrivit să discutăm despre asta, a spus soacra mea, ridicând privirea din farfuria cu drob. Era Paștele, iar masa era plină de bunătăți, dar în aer plutea o tensiune pe care o simțeam ca pe un nod în gât. Soțul meu, Vlad, își strângea pumnii sub masă, iar eu încercam să-mi găsesc cuvintele.
— Mama, nu vrem să vă punem într-o situație dificilă, dar… dacă ne-ați putea ajuta cu avansul pentru apartament, am fi recunoscători. E singura șansă să avem și noi un cămin al nostru, am spus eu, cu vocea tremurândă.
Soacra mea, Mariana, a oftat adânc și s-a uitat la soțul ei, domnul Ilie, care a rămas tăcut, cu privirea pierdută în paharul cu vin. Apoi, cu o voce rece, aproape oficială, a spus:
— Noi am muncit toată viața pentru ce avem. Nu vrem să vă obișnuim cu ideea că totul vi se cuvine. Dacă nu vă descurcați singuri, poate nu sunteți pregătiți să aveți o casă.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Copiii noștri, Ana și Darius, se jucau liniștiți în sufragerie, fără să știe că viitorul lor depindea de această discuție. Vlad a încercat să mai spună ceva, dar Mariana l-a întrerupt:
— Nu mai insistați. Nu e nu.
A fost pentru prima dată când am simțit că nu fac parte din familie. Până atunci, mă străduisem să fiu nora perfectă: să ajut la gătit, să nu comentez când Mariana făcea observații răutăcioase despre felul în care îmi cresc copiii sau despre salariul meu de profesoară. Dar atunci, la masa de Paște, am înțeles că pentru ei eram doar o străină care încerca să le ia banii.
Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru relația noastră cu ei. Vlad s-a închis în el, iar eu am plâns toată noaptea. Ne-am împrumutat la bancă, am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe și la orice mic răsfăț. Am reușit, după doi ani de sacrificii, să cumpărăm un apartament mic, la etajul patru, fără lift, într-un cartier mărginaș din București.
În tot acest timp, părinții lui Vlad au continuat să-și trăiască viața luxoasă: vacanțe în Grecia, restaurante scumpe, haine de firmă. Copiii noștri îi vedeau tot mai rar. Mariana găsea mereu scuze: „Suntem ocupați”, „Avem musafiri”, „Poate altă dată”.
Într-o zi, Ana m-a întrebat:
— Mama, de ce nu vine bunica la ziua mea?
Ce puteam să-i spun? Că bunica are bani, dar nu are timp sau dragoste pentru ea? Am mințit-o frumos: „Bunica e ocupată, dar te iubește”.
Dar adevărul era altul. Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad mi-a spus:
— Nu pot să-i iert. Nu pentru bani, ci pentru că nu le pasă de noi. Pentru că nu-și cunosc nepoții.
Am încercat să repar relația. Am invitat-o pe Mariana la noi, să vadă apartamentul. A venit, s-a uitat în jur cu o privire critică și a spus:
— E cam mic. Și zona nu e prea bună. Dar dacă vouă vă place…
Atunci am simțit că nu mai are rost să lupt. Am început să evit întâlnirile de familie. Vlad s-a distanțat și el. Copiii au crescut fără să știe ce înseamnă o vacanță la bunici sau o poveste spusă la culcare de cineva cu părul alb.
Când Darius a început școala, am fost invitați la serbare. Toți copiii aveau bunicii lângă ei. Ana s-a uitat în jur și mi-a șoptit:
— Mama, de ce nu vine nimeni pentru noi?
Atunci am simțit că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată. Nu era vorba doar de bani sau de un apartament. Era vorba de dragoste, de sprijin, de familie.
Într-o zi, Mariana m-a sunat. Era bolnavă și avea nevoie de ajutor. Am mers la ea, deși inima îmi spunea să nu o fac. Am găsit-o singură, într-o casă mare și rece.
— De ce ai venit? m-a întrebat ea.
— Pentru că suntem familie. Chiar dacă nu simțiți la fel.
A plâns atunci, pentru prima dată. Poate a înțeles ceva. Poate nu.
Acum, când mă uit la copiii mei și la apartamentul nostru mic, mă întreb: ce contează mai mult? Banii sau dragostea? Ce înseamnă să fii cu adevărat bunic sau părinte?
Oare câți dintre noi alegem confortul material în locul apropierii sufletești? Și cât de mult ne costă, de fapt, această alegere?