Am dat afară soțul și soacra din apartamentul meu – și nu regret!

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu voi doi în casa asta! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamuri. Maria, soacra mea, stătea în pragul bucătăriei, cu brațele încrucișate, privindu-mă de sus, iar Vlad, soțul meu, se uita la podea, incapabil să mă înfrunte. Era trecut de miezul nopții, iar blocul era scufundat în liniște, dar în apartamentul nostru se dezlănțuise furtuna.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Maria a venit „temporar” la noi, după ce s-a certat cu sora ei. Vlad a spus că nu va fi mult, că trebuie să o ajutăm, că e mama lui. Am acceptat, deși știam cât de greu îmi fusese și la începutul căsniciei, când Maria se amesteca în orice decizie. Dar acum era altfel: era în casa mea, pe care o cumpărasem din banii mei, după ani de muncă la bancă și nopți nedormite cu rapoarte și deadline-uri.

La început, am încercat să fiu înțelegătoare. Maria gătea, făcea curat, dar totul era făcut cu reproșuri subtile. „Așa gătești tu pentru Vlad? El nu mănâncă niciodată ciorbă de perișoare așa.” „Nu vezi că ai uitat să calci cămașa?” „Poate ar trebui să te gândești mai serios la copii, nu mai ești chiar tânără.”

Vlad nu spunea nimic. Îl vedeam cum se retrage în sine, cum evită orice discuție. Când îi spuneam că mă doare, că nu mai suport, ridica din umeri: „E mama, ce vrei să fac?”

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am ajuns acasă și am auzit șoapte din dormitor. M-am oprit în dreptul ușii și am ascultat. Maria îi spunea lui Vlad: „Nu vezi că nu e femeie pentru tine? Te-a schimbat, nu mai ești bărbatul pe care l-am crescut eu. Dacă nu faci ceva, o să rămâi nefericit toată viața.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat brusc în cameră. Vlad s-a ridicat speriat, Maria s-a uitat la mine cu dispreț.

— Ce faci aici? am întrebat cu voce joasă.
— Discutam, a zis Maria, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În seara aceea nu am dormit. Am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am gândit la toate momentele în care am pus familia pe primul loc, la toate compromisurile făcute pentru liniștea casei. Dar liniștea nu mai exista.

A doua zi dimineață, Maria a început din nou:
— Nu ți-ai făcut patul. Nu vezi că Vlad e obosit? Poate dacă ai avea grijă de el cum trebuie…

Am izbucnit:
— Ajunge! E casa mea! Dacă nu vă convine, puteți pleca!

Vlad a încercat să mă liniștească:
— Livia, hai să nu facem scandal…

— Nu fac scandal! Vreau doar să fiu respectată în propria mea casă!

Maria a început să strângă lucrurile demonstrativ. Vlad stătea între noi, nehotărât.

— Vlad, tu ce alegi? am întrebat cu lacrimi în ochi.

— Nu pot să-mi dau afară mama…

— Atunci plecați amândoi!

Nu știu de unde am avut puterea să spun asta. Poate din disperare, poate dintr-un instinct de supraviețuire. Dar știu că în clipa aceea am simțit că mă eliberez de o povară uriașă.

Au plecat în acea seară. Maria m-a privit cu ură, Vlad cu tristețe. Am rămas singură în apartament, cu ecoul pașilor lor încă răsunând pe hol. Am plâns ore întregi, apoi am început să fac ordine. Am aruncat lucrurile Mariei, am schimbat lenjeria de pat, am deschis larg ferestrele.

Zilele care au urmat au fost grele. Colegii de la birou au observat că sunt abătută. Mama m-a sunat și m-a certat:
— Cum să-ți dai afară bărbatul? O să rămâi singură toată viața!

Prietenii mei au avut reacții diferite. Unii m-au felicitat pentru curaj, alții m-au întrebat dacă nu regret. Dar cel mai greu a fost să mă împac cu mine însămi. Să accept că am pus punct unei relații care mă sufoca.

Vlad m-a sunat de câteva ori. Vocea lui era stinsă:
— Livia, poate putem să vorbim…

— Nu mai am ce să vorbesc, Vlad. Ai ales deja.

Maria i-a spus tuturor rudelor că sunt o femeie rea, că mi-am dat afară soțul și soacra din casă. Unii m-au judecat, alții m-au compătimit.

Dar într-o dimineață, când am băut cafeaua singură pe balcon și am privit orașul trezindu-se sub soarele palid de toamnă, am simțit pentru prima dată liniște. Nu mai era nimeni care să-mi spună ce să fac, cum să fiu, cât valorez.

Știu că drumul de acum înainte nu va fi ușor. Poate că voi fi singură mult timp. Poate că voi regreta uneori. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc pentru alții.

Oare câte femei ca mine mai există în România? Câte dintre noi aleg să tacă și să înghită pentru liniștea familiei? Și câte au curajul să spună: „Ajunge!”?