Când casa mea nu mai era a mea: Povestea unei mame românce

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea a răsunat spartă, ca un geam crăpat, în sufrageria mică, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu cel de nervi întinși la maximum. Radu, fiul meu, s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său, fixându-mă cu o furie pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Lângă el, Andreea, nora mea, strângea la piept fetița lor, Mara, care plângea încet, simțind tensiunea din aer.

Nu știu când am ajuns aici. Parcă ieri îi țineam pe genunchi, le cântam „Nani, nani, puiul mamii” și visam la o bătrânețe liniștită, înconjurată de nepoți și râsete. Dar viața nu e niciodată așa cum o plănuiești. După ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum șapte ani, casa a devenit prea mare și prea goală. Când Radu și Andreea au rămas fără serviciu în București și nu mai puteau plăti chiria, le-am spus să vină la mine, la Pitești. „Suntem familie, aici e mereu loc pentru voi”, le-am zis atunci, cu inima plină de speranță.

La început a fost bine. Mara era mică, iar eu mă bucuram să o cresc, să-i pregătesc laptele, să-i cânt, să-i spun povești. Dar încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Radu nu găsea de lucru, Andreea era tot mai nervoasă, iar eu simțeam cum fiecare zi mă apasă tot mai tare. Mă trezeam la cinci dimineața să fac cafeaua și să pregătesc micul dejun, iar seara adormeam cu lacrimile pe pernă, ascultând cum se ceartă în camera de alături.

— Mamă, nu mai putem așa! — mi-a spus Radu într-o seară, când Andreea era la baie. — Ne sufoci. Vrei să controlezi totul: ce mâncăm, când ne culcăm, cum creștem copilul. Nu mai suntem copii!

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Oare chiar așa eram? Oare chiar îi sufocam? Eu doar voiam să le fie bine, să nu le lipsească nimic. Dar poate că, în dorința mea de a-i proteja, am uitat să-i las să fie adulți.

În seara aceea, după ce s-au certat iarăși pe bani, pe cine spală vasele și pe cine duce gunoiul, am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon, în frigul aspru de ianuarie, și am plâns ca un copil. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea putere să fac ce trebuie. Și atunci am știut: trebuie să pun o limită. Pentru ei, dar și pentru mine.

A doua zi dimineață, când Mara s-a trezit și a venit la mine în brațe, am simțit că mă sfâșie vinovăția. Dar nu mai puteam continua așa. Am intrat în sufragerie, unde Radu și Andreea stăteau tăcuți, fiecare cu ochii în telefon.

— Vreau să vorbim, am zis cu voce tremurată. Nu mai pot să vă țin aici. Aveți nevoie de spațiul vostru, de viața voastră. Și eu am nevoie de liniște. Vă rog să vă găsiți alt loc până la sfârșitul lunii.

Andreea a izbucnit în plâns. — Cum poți să ne faci asta? Unde să mergem? N-avem bani, n-avem nimic!

Radu s-a ridicat și a început să strige: — Toată viața ai vrut să controlezi totul! Acum ne arunci ca pe niște câini!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Dar nu am cedat. — Nu vă arunc. Vă eliberez. Și mă eliberez și pe mine. Nu mai pot trăi cu frica de scandaluri, cu reproșuri și cu sentimentul că nu sunt niciodată destul de bună.

Au plecat după două săptămâni. Mara m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: — Te iubesc, mamaie. Să nu plângi.

Casa a devenit din nou tăcută. La început am simțit o liniște apăsătoare, ca o povară. Mă plimbam prin camere și mă uitam la jucăriile uitate sub pat, la cănile de cafea ciobite, la urmele de degete pe geam. Mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut totul pentru un strop de liniște.

Au trecut luni de atunci. Radu nu mi-a mai vorbit. Andreea mi-a trimis o poză cu Mara la grădiniță, dar atât. Mă doare tăcerea lor mai mult decât orice ceartă. Dar în fiecare dimineață mă trezesc și încerc să mă iert. Să înțeleg că și eu am dreptul la viața mea, la liniștea mea. Că nu poți salva pe nimeni dacă te pierzi pe tine.

Poate că într-o zi vor înțelege. Poate că mă vor ierta. Sau poate nu. Dar mă întreb: câte mame din România trăiesc aceeași poveste și nu au curajul să spună „ajunge”? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri și unde e limita dintre iubire și autodistrugere?