În umbra pauzei de masă: Prețul încrederii

— Vlad, ai să-mi dai și mie azi banii pentru ciorbă? Promit că mâine te scot eu la masă!
Vocea Mirelei răsună peste zgomotul utilajelor, cu o notă de familiaritate care mă face să zâmbesc. E deja a treia oară săptămâna asta când mă roagă să o ajut cu prânzul. Suntem în mijlocul schimbului de după-amiază, iar stomacul îmi chiorăie la gândul ciorbei calde de la cantină. Scot portofelul și-i întind bancnota de 20 de lei, fără să clipesc.

— Nu-i problemă, Mirela. Știi că nu mă supăr.

Ea îmi mulțumește cu un zâmbet larg, dar ochii îi fug repede spre ușă. Înainte să apuc să spun altceva, dispare printre colegi. Mă așez la masa din colț, lângă Sorin și Livia, care discută aprins despre ultimele reduceri la supermarket. Încerc să nu mă gândesc la faptul că Mirela nu s-a mai întors cu ciorba mea.

— Iar te-a lăsat cu ochii-n soare? mă întreabă Sorin, ridicând o sprânceană.

— Lasă, Vlad, poate are vreo problemă, intervine Livia, dar vocea ei trădează îndoiala.

Îmi simt obrajii arzând de rușine. Cum să fiu atât de naiv? Sunt șef de tură, am trecut prin atâtea, dar când vine vorba de oameni, încă mai cred că fiecare merită o șansă.

După pauză, Mirela nu apare nici la post. O caut printre hale, dar nimeni nu știe unde e. Încep să mă îngrijorez. Poate chiar i s-a întâmplat ceva. Dar la finalul schimbului, o văd râzând la poartă cu Alin, băiatul de la mentenanță. Mă apropii și o întreb direct:

— Mirela, ai uitat de ciorba mea?

Ea ridică din umeri, fără să-și piardă zâmbetul:

— Vai, Vlad, scuză-mă! Am avut o zi groaznică, am uitat complet. Îți dau banii mâine, promit!

Dar a doua zi nu vine la muncă. Și nici a treia. Încep să aud zvonuri că ar fi fost văzută la altă fabrică, că ar fi plecat fără să anunțe pe nimeni. Mă simt prost, nu pentru cei 20 de lei, ci pentru că am crezut în ea.

Seara, acasă, soția mea, Irina, mă găsește abătut la masă.

— Ce s-a întâmplat?

Îi povestesc totul, iar ea oftează:

— Vlad, tu mereu vezi binele în oameni. Dar lumea nu e așa cum vrei tu să fie. Trebuie să fii mai atent pe cine ajuți.

Mă uit la fetița mea, Ana, care desenează liniștită pe covor. Mă întreb ce fel de exemplu îi dau dacă las oamenii să profite de mine.

A doua zi la fabrică, atmosfera e tensionată. Unii râd pe seama mea, alții mă privesc cu milă. Sorin mă bate pe umăr:

— Data viitoare, pune-i pe toți să plătească înainte!

Dar nu e vorba doar despre bani. E vorba despre încredere. Despre cum un gest mic poate rupe o relație construită în ani de zile.

În zilele următoare, devin mai rezervat cu colegii. Nu mai dau bani cu împrumut, nu mai fac favoruri fără să mă gândesc de două ori. Dar simt că pierd ceva din mine — acea deschidere care mă făcea să cred că suntem o echipă, că ne putem baza unii pe alții.

La sfârșitul lunii, Mirela apare din nou la poarta fabricii. Are ochii roșii și pare obosită. Se apropie încet de mine:

— Vlad… îmi pare rău pentru tot. Am avut probleme acasă, cu mama bolnavă și cu ratele la bancă… N-am vrut să te mint.

Îi văd lacrimile și simt cum furia mi se topește în piept. Dar nu pot să uit ușor. Îi spun doar atât:

— Mirela, nu e vorba de bani. E vorba că ai rupt ceva între noi.

Ea dă din cap și pleacă fără să spună altceva. În acea seară, mă uit lung pe geam și mă întreb dacă merită să mai am încredere în oameni sau dacă trebuie să-mi ridic ziduri în jurul sufletului.

Poate că fiecare dintre noi a trecut printr-o astfel de trădare măruntă care a durut mai mult decât ne-am așteptat. Voi ce ați face în locul meu? Mai merită să credem în oameni sau trebuie să fim mereu cu garda sus?