Între Mama și Soția Mea: Povestea Unei Alegeri Imposibile

— Nu mai pot, Vlad! Ori eu, ori mama ta! vocea Sarei răsună ca un verdict în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar pe masă încă mai erau farfurii nestrânse de la cina la care mama, ca de obicei, nu se putuse abține să critice tot ce făcuse soția mea.

Mă uitam la Sara, cu ochii ei roșii de plâns, și simțeam cum mă sufoc între două lumi. Mama, Maria, stătea în camera de alături, ascultând fiecare cuvânt, gata să intervină cu o replică tăioasă. De când ne-am mutat împreună, după ce tata a murit, casa noastră nu mai era a noastră. Era a mamei. Și a regulilor ei.

— Vlad, nu vezi că fata asta nu știe nici să facă o ciorbă ca lumea? Mâine gătesc eu, să mâncăm și noi ceva adevărat! strigase mama cu o oră înainte, când Sara încerca să-i explice că nu toți pun borș la ciorba de perișoare.

Am crescut cu sentimentul că trebuie să am grijă de mama. Tata a murit brusc, un infarct la 58 de ani, și din ziua aceea am simțit că e datoria mea să nu o las singură. Dar nimeni nu m-a pregătit pentru momentul în care femeia pe care o iubesc și mama care mi-a dat viață vor ajunge să se urască.

Sara nu era perfectă. Era impulsivă, uneori prea directă, dar era sufletul meu. Ne-am cunoscut la facultate, la Litere, și am știut din prima clipă că vreau să-mi petrec viața cu ea. Dar niciodată nu mi-am imaginat că dragostea noastră va fi pusă la încercare de cineva atât de apropiat.

— Vlad, nu mai pot trăi așa! Mama ta mă face să mă simt ca o slugă în casa mea! De ce nu-i spui nimic? De ce mereu taci? a izbucnit Sara într-o seară, după ce mama îi aruncase în față că „pe vremea ei” femeile nu stăteau cu nasul în cărți, ci aveau grijă de bărbat și de casă.

Am încercat să vorbesc cu mama. Să-i spun că Sara are nevoie de spațiu, că nu e corect să o critice mereu. Dar Maria mă privea cu ochii ei albaștri, reci ca gheața.

— Vlad, tu ești băiatul meu. Nimeni nu te va iubi ca mine. Femeia asta te va lăsa la greu, eu nu! îmi spunea mereu, ca o mantră toxică.

Într-o duminică, Sara a plecat la mama ei la Ploiești. Mi-a lăsat un bilet: „Nu mai pot. Mă întorc doar dacă alegi pentru noi.” Am rămas singur cu mama, care a început să gătească și să fredoneze melodii vechi de la Angela Similea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Seara, am găsit curajul să-i spun:

— Mamă, trebuie să pleci. Trebuie să-ți găsești un rost al tău. Eu am nevoie de viața mea cu Sara.

A izbucnit într-un plâns isteric.

— După tot ce am făcut pentru tine? După ce am rămas văduvă pentru tine? Acum mă dai afară?

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Dar am rămas ferm. Am sunat-o pe sora mamei din Buzău și am rugat-o să o primească o vreme. Mama a plecat cu ochii plini de ură și cu promisiunea că nu mă va ierta niciodată.

Sara s-a întors după două zile. Nu m-a întrebat nimic. M-a îmbrățișat și a plâns în brațele mele. Dar liniștea nu a durat mult. Mama mă suna zilnic, plângând sau amenințând că se va îmbolnăvi dacă nu mă întorc la ea.

Am început să mă îndoiesc de decizia mea. Sara simțea asta. Într-o seară mi-a spus:

— Dacă nu poți trăi fără aprobarea mamei tale, nu putem fi fericiți niciodată. Eu nu vreau să fiu a doua alegere.

Am mers la psiholog. Am început să înțeleg cât de mult mă controlase mama toată viața. Cât de mult mă temeam să fiu „băiatul rău” care își abandonează părintele. Dar am înțeles și că nu pot construi o familie dacă nu pun limite.

Au trecut luni până când relația cu Sara s-a vindecat. Mama nu mi-a mai vorbit un an. Apoi, într-o zi, m-a sunat și mi-a spus doar atât:

— Să fii fericit, Vlad. Atât vreau.

Nu știu dacă m-a iertat vreodată cu adevărat. Dar știu că am ales pentru mine. Și pentru familia mea.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora, de frică să nu-i rănim? Câți avem curajul să alegem pentru noi înșine?