Nu am putut să-i spun mamei lui adevărul în locul lui: Viața lângă băiatul mamei

— Irina, de ce nu ai făcut încă testul acela? Vocea doamnei Maria, soacra mea, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui Vlad, soțul meu, erau ațintiți în podea. Nu era prima dată când discuția ajungea aici, dar de fiecare dată simțeam cum o parte din mine se rupe.

— Am făcut tot ce a zis doctorul, doamnă Maria, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Vlad nu zicea nimic. Îl simțeam lângă mine ca pe o umbră, prezent doar cu trupul, absent cu sufletul. Știam că ar trebui să spună ceva, să mă apere, dar el doar își freca palmele transpirate deasupra mesei.

— Poate ar trebui să mergi la alt doctor. Sau poate… poate nu te-ai rugat destul, Irina. Eu, pentru Vlad, m-am rugat în fiecare zi de când era mic. Poate nu ești tu femeia potrivită pentru el, a continuat Maria, cu vocea ei tăioasă, dar cu ochii umezi de lacrimi neplânse.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când îmi spunea asta. De fiecare dată, Vlad tăcea. Și eu tăceam. Dar în mine, tăcerea era un țipăt mut.

Adevărul era că Vlad era cel care avea probleme. Știam asta de la al treilea doctor la care fusesem împreună. Dar el nu a avut curajul să-i spună mamei lui. Și nici eu nu am putut. Poate din rușine, poate din teamă, poate dintr-un sentiment de loialitate prost înțeles. Așa că am dus povara singură, ani la rând.

Când am cunoscut-o pe Maria, m-a privit cu suspiciune. — Fetele din oraș nu știu să țină o casă, mi-a spus la prima întâlnire. Dar eu eram îndrăgostită de Vlad și am crezut că dragostea ne va salva de orice. Ne-am mutat în apartamentul de la etajul patru, la două blocuri distanță de ea. În fiecare duminică, venea cu plasele pline de mâncare și cu sfaturi necerute. La început, am râs. Apoi, am început să mă simt sufocată.

După doi ani de încercări, testele negative au devenit o rutină. Maria a început să întrebe din ce în ce mai des. — Ce ați făcut cu viața voastră? De ce nu vine copilul? Vlad, de ce nu faci ceva?

Într-o seară, după ce Maria a plecat trântind ușa, l-am întrebat pe Vlad:

— De ce nu-i spui adevărul? De ce mă lași pe mine să port vina?

El a ridicat din umeri, cu ochii roșii de la bere:

— Nu pot, Irina. Nu pot să-i spun că eu sunt problema. O să moară de inimă. Tu ești mai puternică. Tu poți duce asta.

Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Că nu mai vreau. Dar am rămas. Pentru că îl iubeam. Pentru că speram că, într-o zi, va avea curajul să fie bărbatul de care aveam nevoie.

Anii au trecut. Maria a început să vină tot mai des. — Am vorbit cu preoteasa, zice că poate ai blestem pe tine. Poate ar trebui să mergem la mănăstire. Poate ar trebui să te duci la o babă de la țară. Poate ar trebui să-l lași pe Vlad să-și găsească o femeie adevărată.

Într-o zi, am găsit-o pe Maria în sufrageria noastră, răscolind prin sertare. — Caut actele de la doctor. Vreau să văd ce ai ascuns, Irina. Atunci am izbucnit:

— Nu eu ascund ceva, doamnă Maria! Nu eu!

Vlad a venit în fugă din dormitor. — Ce se întâmplă aici?

— Spune-i tu, Vlad! Spune-i adevărul! am țipat, cu lacrimile șiroind pe obraji.

Maria s-a uitat la el, apoi la mine. — Ce adevăr?

Vlad a tăcut. Apoi a ieșit din cameră. Ușa s-a trântit. Maria a rămas în picioare, cu actele în mână, tremurând.

— Ce ai vrut să spui?

Nu am mai putut. Am fugit în baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. În acea noapte, Vlad nu s-a întors acasă. Maria a plecat fără să spună nimic.

A doua zi, am găsit pe masă o scrisoare de la Vlad. „Iartă-mă că nu am fost bărbatul de care aveai nevoie. Iartă-mă că te-am lăsat singură cu povara asta. Nu știu dacă pot să mă schimb.”

Au trecut luni de atunci. Maria nu mi-a mai vorbit niciodată. Vlad s-a mutat la ea. Eu am rămas singură în apartamentul nostru, cu pereții plini de amintiri și cu sufletul golit de speranță.

Uneori mă întreb dacă ar fi fost mai bine să-i spun eu adevărul Mariei. Să-i spun că fiul ei nu era perfect. Dar nu am putut. Pentru că, la final, nu era doar povestea mea. Era și povestea lui Vlad. Și a rușinii pe care o ducem cu toții în tăcere.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și când vine momentul să ne alegem pe noi înșine?