Prânzul pe datorie: Când Marius m-a învățat că încrederea are un preț

— Nu pot să cred, Marius! Iar ai uitat portofelul? am șoptit printre dinți, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce stăteam la coadă la cantina fabricii. Era deja a treia oară săptămâna asta când Marius, colegul și prietenul meu cel mai bun, mă ruga să-i plătesc prânzul.

— Te rog, Alex, promit că ți-i dau mâine. Știi că nu sunt genul care să uite, doar că… e greu luna asta, a zis el cu voce joasă, evitându-mi privirea.

Am oftat și am scos banii, încercând să nu mă gândesc la faptul că salariul meu abia îmi ajungea pentru ratele la apartament și pentru nevoile fetiței mele, Ilinca. Dar Marius era ca un frate pentru mine. Ne cunoșteam din liceu, am trecut împreună prin toate: examene, beții, despărțiri și chiar și moartea tatălui meu. Cum să-l refuz?

În fabrică, eram văzuți ca un duo de nedezlipit. Eu, șef de tură, el, tehnician priceput, mereu cu glumele la el. Echipa ne respecta și ne invidia pentru legătura noastră. Dar de ceva timp, simțeam că ceva s-a schimbat. Marius devenise tot mai retras, mereu cu gândul în altă parte, iar cererile lui de bani deveniseră tot mai dese.

Într-o seară, după ce am terminat schimbul, l-am prins pe Marius la vestiar.

— Marius, trebuie să vorbim. Nu e vorba de bani, dar… e ceva ce nu-mi spui? Ai probleme?

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc.

— Alex, nu vreau să te bag în ale mele. Am niște datorii la bancă și… am pierdut ceva bani la păcănele. Nu-i spune nimic Anei, te rog! Dacă află nevastă-mea, mă omoară.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că păcănelele sunt o boală grea. Tatăl meu își pierduse toți banii la ele înainte să moară. Am încercat să-l ajut pe Marius, să-i dau sfaturi, să-l conving să ceară ajutor. Dar el doar promitea că se oprește.

Zilele au trecut și datoriile lui la mine au crescut. Nu era vorba doar de prânzuri, ci și de țigări, benzină sau chiar bani pentru facturi. Într-o zi, când am ajuns acasă și am găsit-o pe Ilinca plângând că nu are bani pentru excursia de la școală, am simțit că mă sufoc. Am început să mă întreb: până unde merge prietenia? Cât poți sacrifica pentru cineva drag?

Într-o dimineață, la ședința cu echipa, directorul a anunțat că urmează restructurări. Tensiunea plutea în aer. Fiecare se temea pentru locul lui de muncă. După ședință, Marius a venit la mine cu ochii roșii.

— Alex, dacă mă dau afară, sunt terminat. Nu știu ce să fac…

— Marius, trebuie să te oprești! Nu mai pot să te ajut la nesfârșit. Am și eu familie, am și eu problemele mele! am izbucnit, mai tare decât aș fi vrut.

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Deci gata? Asta e prietenia noastră? Când am nevoie de tine, mă lași baltă?

— Nu e așa! Dar nu pot să-ți port crucea la nesfârșit! Ai nevoie de ajutor specializat, nu doar de banii mei!

A plecat fără să mai spună nimic. În zilele următoare, abia dacă ne-am salutat. Echipa a simțit tensiunea și au început să apară zvonuri. Unii spuneau că Marius fură din materiale ca să-și plătească datoriile. Alții mă întrebau de ce îl acopăr.

Într-o vineri seară, am primit un telefon de la Ana, soția lui Marius.

— Alex, nu știu ce să fac. Marius nu a venit acasă și nu răspunde la telefon. Ai idee unde ar putea fi?

Am simțit un gol în stomac. L-am găsit pe Marius la barul din colț, cu capul pe masă și ochii pierduți.

— De ce ai venit? a murmurat el.

— Pentru că încă îmi pasă. Dar nu mai pot să te salvez dacă tu nu vrei să te salvezi singur.

A izbucnit în plâns. Pentru prima dată l-am văzut cu adevărat vulnerabil. Am stat lângă el până dimineața, fără să spunem mare lucru. Doar prezența mea părea să-l liniștească.

În săptămânile care au urmat, Marius a început să meargă la terapie. Încet-încet, a reușit să-și recâștige încrederea familiei și a colegilor. Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel, dar am rămas aproape. Am învățat amândoi că prietenia nu înseamnă să-ți sacrifici viața pentru celălalt, ci să știi când să spui „ajunge”.

Uneori mă întreb: dacă aș fi spus „nu” de la început, ar fi fost mai bine pentru amândoi? Sau unele lecții trebuie învățate pe pielea noastră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?