Patru apartamente pentru Božena – Povestea unei familii sfâșiate de lăcomie

— Nu-mi vine să cred, Božena! Cum poți să faci asta? Ți-ai pierdut orice urmă de suflet?
Vocea mea răsuna spartă în sufrageria casei din Levice, acolo unde copilărisem, unde mama încă își bea cafeaua dimineața privind pe geam la cireșul bătrân. Božena stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă rece, ca pe o străină.
— Nu e vorba de suflet, Sorina. E vorba de dreptate. Tata a lăsat totul pe numele meu, nu e vina mea că tu și mama nu v-ați gândit la viitor.
Mi-am simțit genunchii moi. Mama, în colțul camerei, plângea în tăcere, cu batista la gură. Îmi venea să țip, să mă arunc la picioarele surorii mele, să-i amintesc de serile când dormeam amândouă în același pat, de zilele când ne jucam printre straturile de roșii din grădină. Dar Božena nu mai era de mult sora mea. Era o femeie cu patru apartamente în oraș, cu haine scumpe și privirea mereu calculată.

Totul a început după moartea tatălui. Boala lui ne-a sărăcit sufletește, dar nu ne-am gândit niciodată că ne va sărăci și altfel. Tata, în ultimele luni, a fost tot mai confuz. Božena venea des la el, îi aducea medicamente, îi vorbea frumos. Eu eram la muncă, la spital, făceam ture de noapte ca să putem plăti facturile. Când a murit, am aflat că actele casei fuseseră schimbate. Totul era pe numele Boženei. Mama a leșinat când a văzut hârtia cu semnătura tatei, iar eu am simțit că mă sufoc.

— Nu pot să cred că tata ar fi făcut asta! am urlat atunci, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
— A făcut-o pentru că știa că eu sunt singura care poate avea grijă de casă, a răspuns Božena, fără să clipească.

Au urmat luni de coșmar. Avocatul Boženei ne-a trimis notificare de evacuare. Mama a început să se stingă pe zi ce trece, iar eu am alergat pe la uși de instituții, am adunat martori, am încercat să demonstrez că tata nu era în deplinătatea facultăților mintale când a semnat. Dar legea era de partea hârtiei, nu de partea noastră.

Într-o seară, când am ajuns acasă, mama stătea pe marginea patului, cu ochii pierduți.
— Sorina, nu mai pot… Nu mai am putere să lupt cu Božena. Poate așa trebuie să fie. Poate Dumnezeu ne încearcă.
— Nu, mamă! Nu putem să cedăm! E casa noastră, e tot ce ne-a rămas din tata!

Dar Božena nu s-a oprit. A venit cu evaluatorul, a făcut poze, a măsurat camerele. Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în grădină, cu mâinile în pământ, ca și cum ar fi vrut să se îngroape acolo, lângă rădăcinile cireșului.

— De ce, Božena? De ce nu-ți ajunge ce ai? am întrebat-o într-o ultimă încercare de a-i atinge inima.
— Pentru că pot, Sorina. Pentru că lumea nu-ți dă nimic dacă nu iei singur.

Vecinii au început să vorbească. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune. La biserică, preotul a încercat să mă încurajeze:
— Dumnezeu vede tot, Sorina. Să nu-ți pierzi credința.
Dar credința mea se clătina cu fiecare zi în care Božena își aducea tot mai mulți oameni străini în casa noastră.

Într-o noapte, am visat că tata mă striga din grădină. M-am trezit plângând, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Am știut atunci că trebuie să plecăm. Am strâns hainele mamei într-o valiză veche și am plecat la mătușa Ileana, la marginea orașului. Casa noastră a rămas goală, cu perdelele fluturând în vânt ca niște fantome.

Božena a vândut casa la scurt timp. A mai cumpărat un apartament, al cincilea. Mama s-a stins la câteva luni după aceea, cu ochii pierduți spre fereastra mică a camerei de la mătușa Ileana. Eu am rămas cu o rană care nu se vindecă.

Uneori mă întâlnesc cu Božena pe stradă. Poartă haine scumpe, vorbește la telefon, nu mă privește niciodată în ochi. Oamenii spun că are succes, că e o femeie puternică. Dar eu știu ce a lăsat în urmă: o mamă distrusă, o soră fără casă, o familie sfâșiată.

Mă întreb adesea: oare cât valorează o casă? Oare banii pot cumpăra liniștea nopților în care nu poți dormi de vină? Dacă ați fi fost în locul meu, ați fi luptat până la capăt sau ați fi renunțat? Ce ați fi făcut voi pentru familia voastră?