Nu sunt doar bunica: Când am ales să-mi trăiesc viața, nu să fiu dădacă

— Mamă, nu poți să-l iei pe Vlad și azi? Te rog, am ședință până târziu și Mihai nu poate ajunge acasă la timp!
Vocea Irinei răsuna disperată în telefon, iar eu priveam pe geam cum ploaia lovea cu furie geamul bucătăriei. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a Irinei, mereu grăbită, mereu copleșită, și lumea mea, pe care abia acum începeam să o descopăr după o viață de sacrificii.
— Irina, nu pot azi. Am întâlnire cu prietenele mele la teatru. Am cumpărat biletele de o lună…
A urmat o tăcere grea, ca o perdea udă peste sufletul meu.
— Deci nu vrei să mă ajuți? Nu-ți pasă că am nevoie de tine?
Cuvintele ei au mușcat adânc. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și furioasă. De ce trebuia să aleg mereu între mine și ceilalți?

Mi-am amintit de anii în care am renunțat la tot pentru familie. Soțul meu, Doru, plecat mereu cu serviciul, iar eu singură cu doi copii mici, alergând între serviciu, casă și școală. Nu m-am plâns niciodată. Am fost acolo pentru toți: pentru mama bolnavă, pentru sora mea când a divorțat, pentru copiii mei când au avut nevoie de orice.

Acum, la 62 de ani, când în sfârșit simțeam că pot respira și eu puțin, că pot ieși la un film sau la o cafea fără să mă simt vinovată, Irina mă trăgea înapoi în vechiul rol: bunica-dădacă, mereu disponibilă.

— Mamă, nu înțelegi! Vlad are nevoie de tine! Eu am nevoie de tine!
— Irina, și eu am nevoie de mine.
A izbucnit în plâns. Am auzit cum îi tremură vocea:
— Toate mamele ajută… Numai tu…

Mi s-a strâns inima. Oare chiar eram singura mamă care refuza să-și sacrifice viața pentru copii și nepoți? Sau poate eram singura care avea curajul să spună „ajunge”?

Seara aceea a fost un coșmar. Doru s-a uitat la mine cu reproș:
— Nu puteai să mergi altă dată la teatru? E doar un copil…
— Doru, nu e vorba doar de azi. E vorba că nu mai pot fi mereu la dispoziția tuturor. Și eu exist!
A oftat și a dat din mână a lehamite.

A doua zi, Irina nu mi-a mai răspuns la telefon. Nici Mihai nu m-a sunat. Am simțit cum se ridică un zid rece între noi. Vlad m-a întrebat la telefon:
— Bunico, de ce nu mai vii la mine?
Am simțit lacrimile urcându-mi în gât. Cum să-i explic unui copil că bunica lui vrea să fie și altceva decât bunică?

Zilele au trecut greoi. Prietenele mele m-au felicitat pentru curaj:
— Lenuța, ai făcut bine! Dacă nu pui tu limitele, nimeni nu le va pune!
Dar eu mă simțeam sfâșiată între două lumi: una în care eram iubită doar dacă mă sacrificam și una în care riscam să fiu singură dacă alegeam pentru mine.

Într-o duminică dimineață, Irina a venit pe neașteptate la mine. Avea ochii umflați de plâns.
— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar mi-e greu… Sunt obosită tot timpul… Simt că nu fac față niciodată…
Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.
— Știu, draga mea… Dar nici eu nu mai pot fi mereu acolo. Și eu am nevoie de timp pentru mine.
— Dar cum faci să nu te simți vinovată?
— Nu știu dacă reușesc mereu… Dar încerc să-mi amintesc că am dreptul la viața mea. Că dacă nu am grijă de mine, n-o să mai pot avea grijă nici de voi.

A fost un început timid de împăcare. Dar rana rămânea acolo: Irina se simțea abandonată, eu mă simțeam vinovată că vreau să trăiesc altfel decât ca anexă a familiei.

Într-o seară, la o cafea cu prietenele mele — Maria și Viorica — am discutat despre asta.
— Fata mea zice că sunt egoistă dacă nu-i iau copiii zilnic… zice Maria.
— Și a mea! Dar dacă le spui „nu”, te fac să te simți ca ultima mamă din lume…
Am râs amar toate trei.

M-am întrebat atunci: oare unde e limita? Când ajutorul devine sacrificiu? Când iubirea devine povară?

Au trecut luni de atunci. Relația cu Irina s-a schimbat — uneori e tensionată, alteori mai caldă. Vlad vine la mine mai rar, dar când vine ne bucurăm cu adevărat unul de celălalt.

Încerc să-mi construiesc viața mea: merg la teatru, citesc, ies cu prietenele. Uneori mă simt vinovată — alteori liberă ca niciodată.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare mamă trebuie să-și găsească propria cale între ajutor și sacrificiu.

Mă uit pe fereastră la ploaia care cade liniștit acum și mă întreb: Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare e egoism sau curaj să-ți ceri dreptul la propria viață?