„Fă-ți bagajele și vino ACUM!” – Cum soacra mea a pus stăpânire pe viața noastră

— Fă-ți bagajele și vino ACUM! Nu mă interesează ce ai de făcut, copilul are nevoie de mine! vocea doamnei Viorica răsuna în telefon, tăioasă, ca un ordin militar. Era ora șase dimineața, iar eu abia reușisem să adorm după o noapte albă cu Vlad, băiețelul nostru de două luni. M-am uitat la Mihai, soțul meu, care dormea liniștit lângă mine, fără să știe că lumea mea tocmai se prăbușea din nou.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când soacra mea încerca să preia controlul asupra vieții noastre, dar de data asta părea hotărâtă să nu accepte niciun refuz. Am închis ochii și am încercat să-mi adun gândurile. Oare chiar nu sunt în stare să fiu o mamă bună fără ajutorul ei? Sau poate doar nu sunt suficient de puternică să-i spun „nu”?

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Mihai, trezindu-se din cauza suspinelor mele.

— Mama ta vrea să venim la ea. Acum. Zice că Vlad are nevoie de ea, că noi nu ne descurcăm…

Mihai a oftat adânc. Știam deja ce urmează: „Hai să mergem, poate are dreptate. E mai în vârstă, știe mai bine.”

Așa a început totul. În loc să ne bucurăm de primele luni cu copilul nostru, am ajuns să trăim după regulile doamnei Viorica. Ea decidea când și cât să doarmă Vlad, ce să mănânce, cum să-l țin în brațe. Mă corecta la fiecare pas:

— Nu-l legăna așa! O să-l răsfeți prea tare! Sau: — Nu-i da lapte la două ore, trebuie la trei! Și mereu acea privire critică, care mă făcea să mă simt mică, nepricepută, inutilă.

Într-o seară, după ce Vlad plânsese ore întregi și eu eram la capătul puterilor, am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegându-l pe Mihai sau dacă nu eram făcută pentru rolul de mamă. În loc să primesc sprijin, simțeam că pierd tot ce aveam mai drag: liniștea mea, relația cu soțul, chiar și legătura cu propriul copil.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Viorica în bucătărie, pregătind ceai pentru Vlad.

— Să nu-i mai dai lapte praf! Eu am crescut trei copii fără prostiile astea moderne!

— Dar medicul a zis că…

— Medicul! Ce știe el? Eu știu mai bine!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-i spun că e copilul meu și că vreau să fac lucrurile în felul meu, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Mihai a intrat în bucătărie și a zâmbit stânjenit:

— Las-o pe mama, știe ea ce face…

În acea clipă am simțit că sunt singură împotriva tuturor.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: ordine, critici, priviri tăioase. Îmi pierdusem orice urmă de încredere în mine. Prietenele mă sunau și mă întrebau cum mă descurc.

— Bine… adică… nu prea bine…

Nu puteam să le spun adevărul. Mi-era rușine că nu pot să-mi apăr familia, că nu pot să-mi impun limitele.

Într-o duminică după-amiază, când Vlad dormea liniștit în pătuț, am încercat să vorbesc cu Mihai.

— Mihai, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Mama ta ne conduce viața. Nu mai avem intimitate, nu mai avem nimic al nostru…

El s-a uitat la mine lung:

— Dar ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o supăr.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

A tăcut. Apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic.

În seara aceea am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama mea și i-am spus totul printre lacrimi. Ea m-a ascultat răbdătoare și mi-a zis:

— Draga mea, dacă tu nu-ți aperi familia și liniștea, nimeni n-o va face pentru tine.

A doua zi dimineață am intrat hotărâtă în bucătărie:

— Doamnă Viorica, vă mulțumesc pentru tot ajutorul, dar de azi înainte vreau să fac lucrurile în felul meu. Vlad e copilul meu și am nevoie să învăț singură cum să fiu mamă.

A rămas fără cuvinte câteva secunde. Apoi a început să plângă:

— Nu vreau decât binele vostru…

— Știu. Dar am nevoie de spațiul meu.

Mihai a asistat la toată scena fără să spună nimic. Seara m-a luat în brațe timid:

— Poate ai dreptate… Poate ar trebui să încercăm să fim doar noi trei o vreme.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de tensiuni, reproșuri și lacrimi. Dar încet-încet am început să respir din nou. Vlad a crescut frumos, iar eu am început să cred din nou în mine.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc același coșmar tăcut? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Poate că nu există rețeta perfectă pentru a fi noră, soție și mamă — dar oare cât din sufletul nostru trebuie sacrificat pentru liniștea altora?