Oaspetele neașteptat: Când tata-socru schimbă totul

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce tata-socru răsfoia ziarul pe canapea, ca și cum ar fi fost stăpânul casei.

Irina s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți. — Ce vrei să fac? E tatăl meu, nu pot să-l las pe drumuri!

Asta era deja a treia săptămână de când domnul Petrescu, tata-socru, se mutase la noi. Apartamentul nostru cu două camere din Drumul Taberei devenise brusc prea mic pentru trei adulți. Fiecare pas pe care îl făceam prin casă era o negociere: cine intră primul la baie, cine gătește, cine se uită la televizor. Dar cel mai greu era sentimentul că nu mai aveam niciun colț doar al nostru.

În fiecare dimineață, tata-socru își făcea cafeaua și comenta știrile cu voce tare. — Uite, băiete, ăștia ne fură și pensia! Ce țară mai e și asta? Și tu ce faci? Tot la birou te duci? Parcă ai putea schimba ceva…

Înghițeam în sec și plecam la muncă, încercând să-mi păstrez calmul. La serviciu, colegii râdeau când le povesteam. — Lasă, măi Radu, așa e la români! Familia e sfântă! Dar nimeni nu știa cât de greu e să-ți vezi soția împărțind grijile cu tatăl ei și nu cu tine.

Seara, când mă întorceam acasă, găseam masa pusă pentru trei. Tata-socru povestea despre vremurile lui de glorie la uzină, iar Irina îl asculta cu răbdare. Eu mă simțeam invizibil. Odată, am încercat să vorbesc cu ea:

— Irina, nu mai suntem noi doi. Parcă nici nu mai avem timp să stăm de vorbă.

— E doar o perioadă, Radu. Tata are nevoie de noi. Știi că după ce a murit mama s-a schimbat mult…

— Dar noi? Noi ce facem?

A tăcut. Și tăcerea ei m-a durut mai tare decât orice ceartă.

Într-o noapte, m-am trezit din somn și am auzit-o pe Irina plângând în bucătărie. M-am dus lângă ea.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu cum să fac să fie bine pentru toți… Tata nu are pe nimeni. Dar nici pe tine nu vreau să te pierd.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragil era totul între noi. În dimineața următoare, tata-socru a intrat peste noi în dormitor fără să bată la ușă.

— Irina, ai văzut unde mi-am pus pastilele?

M-am ridicat brusc din pat.

— Domnule Petrescu, vă rog… avem nevoie de puțină intimitate!

S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost un copil răsfățat.

— Lasă, măi băiete, că nu mușc! Asta e casa fetei mele!

M-am simțit umilit. În acea zi am plecat de acasă fără să spun nimic. Am rătăcit ore întregi prin oraș, gândindu-mă dacă nu cumva exagerez eu. Dar când m-am întors, am găsit-o pe Irina făcând bagajele lui tata-socru.

— Ce faci?

— L-am rugat să stea câteva zile la sora lui din Ploiești. Nu mai pot nici eu…

Tata-socru a plecat fără să spună prea multe. Casa era din nou liniștită, dar între mine și Irina rămăsese o distanță greu de trecut.

— Radu, dacă ar fi după mine, aș vrea să fim doar noi doi mereu. Dar viața nu e așa simplă…

— Știu… Dar trebuie să știm unde punem limitele. Altfel ne pierdem pe noi.

Au trecut luni până când lucrurile s-au așezat cât de cât. Tata-socru venea doar în vizită scurtă. Eu și Irina am început să vorbim mai mult despre ce ne doare și ce ne dorim. Dar rana rămânea acolo: frica de a nu fi niciodată destul pentru cei dragi și vinovăția că vrei ceva doar pentru tine.

Uneori mă întreb: oare cât putem sacrifica din noi pentru familie fără să ne pierdem identitatea? Unde tragem linia între iubire și renunțare? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?