„Nu vezi că mama ta nu-l iubește pe fiul nostru?” – O mamă prinsă între două lumi

— Nu vezi că mama ta nu-l iubește pe fiul nostru? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Lucian își lăsa privirea în podea, evitând să mă privească. Rareș, băiatul nostru de opt ani, stătea în camera alăturată, cu ochii lipiți de manualul de matematică, încercând să ignore vocile ridicate care răzbăteau prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din cartierul Titan.

Era o seară de iarnă, cu gerul mușcând din ferestrele aburite și cu liniștea orașului spartă doar de tramvaiele care treceau rar. De zece ani trăiam în același bloc cu soacra mea, doamna Viorica. O femeie rece, cu ochi tăioși și vorba ascuțită, care nu pierdea nicio ocazie să-mi arate că nu sunt suficient de bună pentru fiul ei și că Rareș nu se ridică la nivelul nepoților „adevărați”.

Îmi amintesc prima dată când am simțit cu adevărat răceala ei: Rareș avea doar trei ani și abia învățase să spună „bunica”. A venit la ea cu un desen stângaci, plin de culori strâmbe și linii tremurate. Ea l-a privit scurt și a spus: „Data viitoare încearcă să nu mai ieși din contur. Uite ce frumos desenează verișoara ta, Ilinca.” Am simțit atunci un nod în gât, dar am tăcut. Lucian a râs stânjenit și a schimbat subiectul.

Anii au trecut și fiecare zi părea o repetiție a aceleiași scene: Rareș încercând să-i câștige atenția, ea găsind mereu ceva de criticat. „Nu vezi că e prea slab? Nu-l hrănești cum trebuie.” „De ce nu ia premiu întâi ca Vlad?” „Nu știe să salute ca lumea.”

La început am crezut că exagerez. Poate că așa sunt bunicile mai bătrâne, mai exigente. Dar când Rareș a început să evite vizitele la ea, să se ascundă după mine sau să inventeze motive ca să nu meargă la masă duminica, am știut că nu e doar în capul meu. Am încercat să vorbesc cu Lucian.

— E mama, așa e ea… Nu o lua personal. Știi că ține la noi.

— Ține la tine, Lucian. Pe mine m-a suportat mereu doar pentru că sunt soția ta. Iar pe Rareș… nici nu vrea să-l vadă.

— Exagerezi. Ești prea sensibilă.

M-am simțit singură. În fiecare duminică mă pregăteam sufletește pentru privirile ei reci și pentru comparațiile care îl făceau pe Rareș să-și plece capul rușinat. Îl luam de mână și îi șopteam: „Ești minunat așa cum ești.” Dar vocea mea părea prea slabă în fața tăcerii apăsătoare din sufrageria soacrei mele.

Într-o zi, Rareș s-a întors de la școală cu ochii roșii. L-am întrebat ce s-a întâmplat și mi-a spus că Ilinca l-a întrebat de ce bunica lor nu vine niciodată la serbările lui, dar la ale ei e mereu în primul rând. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Am încercat din nou să vorbesc cu Lucian.

— Nu vezi că Rareș suferă? Nu vezi că mama ta îl rănește?

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu ea?

— Vreau doar să ne aperi! Să-i spui că nu e corect!

— Nu pot… E mama…

Atunci am știut că sunt singură în lupta asta. Am început să evit duminicile la ea, găsind scuze: teme, răceli, oboseală. Dar Viorica nu s-a lăsat:

— Ce-i cu voi? De ce nu mai veniți? Nu vă mai place mâncarea mea?

— Rareș are teme multe…

— Povești! Nu vrei tu să vii!

Într-o seară geroasă, după o zi lungă la serviciu și o ceartă telefonică cu Viorica („Nu știu ce fel de mamă ești tu dacă-ți crești copilul așa!”), Rareș a venit la mine și mi-a spus:

— Mami, dacă eu nu sunt bun ca Ilinca sau Vlad, tu mă mai iubești?

M-am prăbușit pe podea lângă el și l-am strâns tare în brațe.

— Tu ești tot ce am mai bun pe lume! Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți altfel!

Atunci am știut că nu mai pot tăcea. Am intrat în sufragerie unde Lucian citea știrile pe telefon.

— Trebuie să alegem: ori ne apărăm copilul și familia, ori trăim toată viața sub umbra mamei tale!

Lucian a ridicat privirea spre mine pentru prima dată după mult timp.

— Ce vrei să fac?

— Să-i spui adevărul! Să-i spui că Rareș merită iubire! Să-i spui că dacă nu poate fi bunică pentru el, atunci noi nu mai putem merge acolo!

A doua zi dimineață am mers împreună la ea. Viorica ne-a întâmpinat cu fața acră:

— Ce s-a întâmplat? Ați venit să vă plângeți iar?

Lucian a inspirat adânc:

— Mamă, trebuie să încetezi cu comparațiile și criticile. Rareș e copilul nostru și îl iubim așa cum este. Dacă nu poți fi bunică pentru el fără să-l rănești, atunci vom veni mai rar.

Viorica a rămas fără cuvinte pentru prima dată. Apoi a izbucnit:

— Asta e vina ta! Tu l-ai întors împotriva mea!

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji, dar am rămas dreaptă.

— Nu vreau decât liniște pentru copilul meu.

Am plecat fără să ne uităm înapoi. Drumul spre casă a fost tăcut, dar Rareș ne-a prins pe amândoi de mână.

Au trecut luni de atunci. Vizitele la Viorica s-au rărit mult. Rareș e mai vesel, mai sigur pe el. Lucian încă poartă o luptă interioară între loialitatea față de mamă și dragostea pentru noi. Dar eu știu că am făcut ce trebuia.

Mă întreb uneori: câte mame mai tac din teamă sau din rușine? Câte familii trăiesc sub umbra unei bunici care nu știe decât să rănească? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj altora să-și apere copiii și liniștea familiei lor.