Între iertare și dreptate: Povestea unui împrumut care ne-a destrămat familia
— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, când în fiecare seară mă uit la contul nostru și văd cum scade, iar noi ne chinuim să plătim ratele! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai rece.
Radu s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să găsească cuvintele potrivite. — Maria, sunt părinții mei… Cum să le cerem banii înapoi? Știi prin ce-au trecut cu sănătatea lui tata și cu datoriile lor la bancă. Nu pot să le fac asta.
Am simțit cum mă sufoc. De cinci ani, de când le-am dat cei 20.000 de euro, am așteptat să ne spună măcar un „mulțumesc” sincer sau să ne dea un semn că vor returna banii. Dar nu s-a întâmplat nimic. În schimb, am văzut cum și-au schimbat mașina și au plecat în Grecia anul trecut. Iar noi? Noi am renunțat la vacanțe, la planurile pentru copilul pe care ni-l doream atât de mult.
— Radu, nu e vorba doar despre bani. E vorba despre respect. Despre faptul că nici măcar nu recunosc că ne datorează ceva. Tu nu vezi că mama ta nici nu mai vorbește cu mine de când am adus subiectul în discuție?
El a oftat adânc și a privit pe geam, evitând să mă privească în ochi. — Maria, dacă le cerem banii acum, îi pierdem pentru totdeauna. Și pe ei, și pe bani. Vrei asta?
M-am ridicat brusc de la masă și am început să plâng. Nu știam ce doare mai tare: trădarea lor sau faptul că soțul meu părea să aleagă mereu familia lui în locul nostru.
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut împreună: cum am muncit amândoi peste program ca să strângem banii pentru avansul la apartament, cum am renunțat la multe pentru visul nostru comun. Și acum, când totul se clatină sub povara datoriilor, simt că nu mai am niciun sprijin.
A doua zi dimineață, am decis să vorbesc cu mama mea. — Mamă, tu ce-ai face dacă ai fi în locul meu? am întrebat-o, încercând să-mi ascund lacrimile.
Ea m-a privit lung și mi-a luat mâinile în ale ei. — Draga mea, familia e importantă, dar nu poți lăsa pe nimeni să te calce în picioare. Dacă nu spui ce simți acum, vei purta povara asta toată viața.
Cuvintele ei mi-au dat curaj. Seara, când Radu a venit acasă, i-am spus hotărâtă:
— Trebuie să vorbim cu ai tăi. Împreună. Nu mai pot trăi cu sentimentul ăsta de nedreptate.
El a dat din cap încet, resemnat. — Bine. Mergem mâine.
Drumul spre casa socrilor a fost tăcut și apăsător. Când am ajuns, mama lui Radu ne-a întâmpinat cu un zâmbet forțat.
— Ce vânt vă aduce?
Radu a început timid: — Mamă… Tata… Trebuie să vorbim despre banii pe care vi i-am împrumutat acum cinci ani.
Tatăl lui s-a încruntat imediat: — Ce bani? Noi v-am crescut, v-am ajutat când ați avut nevoie! Acum veniți să ne cereți socoteală?
Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. — Nu e vorba de socoteală, ci de respect! Noi avem nevoie acum de acei bani ca să nu pierdem apartamentul!
Mama lui Radu s-a ridicat brusc de pe scaun: — Dacă atât valorează familia pentru voi… Să știți că nu mai aveți ce căuta aici!
Radu a rămas mut. Eu am început să plâng din nou, dar de data asta nu mai era durere, ci furie și dezamăgire.
Am plecat acasă fără niciun răspuns clar. În mașină, Radu a tăcut tot drumul. Când am ajuns acasă, mi-a spus doar atât:
— Poate că ai avut dreptate… Poate că uneori trebuie să alegem între familie și liniștea noastră.
Au trecut luni de atunci. Relația cu socrii s-a răcit complet. Nici măcar la ziua lui Radu nu l-au sunat. Noi încă ne chinuim cu ratele și încercăm să ne refacem viața.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am deschis subiectul sau dacă ar fi trebuit să tac și să las timpul să treacă. Dar apoi mă gândesc: cât valorează liniștea sufletească? Merită sacrificată pentru niște legături de sânge care nu te respectă?
Oare câți dintre voi ați trecut printr-o astfel de dilemă? Ce ați fi făcut în locul meu?