Între două lumi: Dorințele fiicei mele și războiul bunicilor

— Nu-i mai cumpăra păpuși din plastic, mamă! Mara nu se joacă cu ele, le ține în cutie și plânge după acuarele, am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă. Mama s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate, ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie din lume.

— Pe vremea mea, nu aveam nici măcar o păpușă. Să fie recunoscătoare că are atâtea! Ce-i cu mofturile astea moderne?

În colțul sufrageriei, Mara își strângea la piept caietul de desen, privind când la mine, când la bunica. Ochii ei mari, căprui, erau plini de speranță și teamă. Știa că orice ar spune, nu va schimba nimic. Bunica îi va aduce iar păpuși cu rochii sclipitoare, iar ea va zâmbi politicos și le va așeza pe raft, lângă celelalte zeci de jucării neatinse.

Nu trecuseră nici două săptămâni de la ultima vizită a mamei mele, că soacra mea, doamna Elisabeta, a apărut cu o pungă plină de haine tradiționale. „Uite, draga mea, ți-am adus o ie cusută de mine! Să o porți la serbare!” Mara a privit bluza cu broderii complicate și a încercat să zâmbească. Știam că ar fi preferat un tricou simplu cu un personaj din desenele ei preferate.

— Mulțumesc, bunico… e foarte frumoasă, a șoptit Mara, dar vocea ei era stinsă.

După ce am închis ușa în urma soacrei mele, Mara s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— De ce nu mă întreabă niciodată ce-mi place? De ce trebuie să port mereu haine care mă înțeapă sau să mă joc cu păpuși care nu-mi spun nimic?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că nu pot să-i apăr dorințele în fața celor două femei care, fiecare în felul ei, o iubesc. Dar iubirea lor venea la pachet cu reguli și tradiții pe care Mara nu le înțelegea și nici nu le dorea.

Seara, când soțul meu, Vlad, a venit acasă, i-am povestit totul. A oftat adânc.

— Știi cum sunt mamele noastre… Pentru ele, copilul trebuie să fie recunoscător pentru orice primește. Nu contează dacă îi place sau nu. Așa au fost crescute.

— Dar noi nu suntem la fel! Eu vreau ca Mara să fie fericită, nu doar politicoasă!

— Și eu vreau asta… Dar cum să le explicăm lor?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Mara desenând o pădure plină de culori. Pe marginea foii scrisese cu litere stângace: „Aș vrea să primesc doar acuarele și timp să pictez.” Am simțit un nod în gât. Am decis atunci că trebuie să fac ceva.

Am invitat ambele bunici la noi într-o duminică după-amiază. Am pregătit prăjituri și ceai, sperând că atmosfera caldă va ajuta. Când au ajuns, Mara era deja la masa de desen.

— Uitați-vă la ea! Nu vrea să iasă afară, nu vrea să se joace cu păpușile! Ce copil e ăsta? a bombănit mama mea.

— Las-o, dragă, fiecare copil e diferit. Dar totuși ar trebui să poarte ia la serbare! a intervenit soacra mea.

Am inspirat adânc și am început:

— Vreau să vă rog ceva. Haideți să o ascultăm pe Mara. Să o întrebăm ce-și dorește cu adevărat. Poate că nu are aceleași gusturi ca noi, dar asta nu înseamnă că e nerecunoscătoare sau răsfățată.

Mama m-a privit lung.

— Tu chiar crezi că un copil știe mai bine decât noi ce-i trebuie?

— Da, cred! Pentru că vremurile s-au schimbat. Pentru că fericirea ei nu se măsoară în câte păpuși are sau câte ii poartă la serbare. Se măsoară în zâmbetele ei adevărate.

Mara s-a apropiat timid de masă și a pus în fața lor desenul ei colorat.

— Eu vreau doar să pictez… și să vă placă ce fac eu, nu ce faceți voi pentru mine.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama a oftat și a privit pe fereastră. Soacra mea a mângâiat-o pe cap pe Mara.

— Poate că are dreptate… Poate că ar trebui să-i dăm voie să fie ea însăși.

Nu a fost ușor. Nici după acea discuție lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Mama încă mai aduce uneori păpuși, iar soacra mea insistă cu hainele tradiționale la evenimentele importante. Dar încet-încet au început să o întrebe pe Mara ce-și dorește. Iar eu am învățat să fiu vocea ei atunci când nu are curajul să spună ce simte.

Mara a început să zâmbească mai des. Camera ei e plină de acuarele și desene colorate. Păpușile stau cuminți pe rafturi, iar iile sunt purtate doar când vrea ea.

Mă întreb uneori: oare cât de mult rău facem copiilor noștri când îi obligăm să trăiască după regulile noastre? Oare când vom învăța cu adevărat să-i ascultăm? Poate că fericirea lor începe acolo unde se termină tradițiile noastre rigide.