„Victoria Nu Vede Că Fiica Ei Urăște Lecțiile de Pian: Sunt Singura Care Vede Problema”
Victoria Nu Vede Că Fiica Ei Urăște Lecțiile de Pian: Sunt Singura Care Vede Problema
Ca bunică, am fost întotdeauna mândră să fiu implicată în viața nepoților mei. Fiica mea, Victoria, a fost mereu ambițioasă și determinată, trăsături pe care pare hotărâtă să le transmită și fiicei sale, Ana. Cu toate acestea, există o problemă tot mai evidentă pe care doar eu par să o observ: Ana urăște absolut lecțiile de pian.
De când Ana a fost suficient de mare pentru a sta la un pian, Victoria a înscris-o la lecții. Ea și-a imaginat că fiica ei va deveni un prodigiu, cântând la recitaluri și, în cele din urmă, la locuri prestigioase. Dar pe măsură ce anii au trecut, a devenit dureros de clar pentru mine că Ana nu are nici pasiunea, nici talentul pentru asta.
În fiecare marți și joi, o privesc pe Ana cum intră în sufragerie unde se află pianul mare, un cadou de la soțul Victoriei, Andrei. Umerii Anei se lasă în jos și ochii ei își pierd strălucirea. Ea trece prin mișcări, apăsând clapele cu o precizie mecanică care nu are nicio urmă de bucurie sau entuziasm.
Am încercat să vorbesc cu Victoria despre asta de mai multe ori. „Victoria,” spun eu blând, „nu cred că Anei îi plac lecțiile de pian. Poate ar trebui să o lăsăm să încerce altceva?”
Dar Victoria este hotărâtă. „Mamă, nu înțelegi. Ana doar trebuie să exerseze mai mult. Va ajunge să iubească pianul odată ce se va perfecționa.”
Văd frustrarea crescând în Ana. Are doar zece ani, dar greutatea așteptărilor mamei sale deja își pune amprenta asupra ei. Ea îmi mărturisește când Victoria nu este prin preajmă. „Bunico, nu mai vreau să cânt la pian. Vreau să joc fotbal cu prietenii mei.”
Inima mea se frânge pentru ea. Îmi amintesc cât de multă bucurie găseam în propriile mele hobby-uri când eram copil și mă doare să văd că Ana este privată de aceeași fericire. Dar de fiecare dată când aduc subiectul în discuție cu Victoria, ea mă respinge.
„Mamă, nu înțelegi,” repetă ea. „Ana are potențial. Trebuie doar să se aplice.”
Într-o seară, după o altă sesiune de practică epuizantă, Ana izbucnește în lacrimi. „Urăsc pianul! Îl urăsc!” plânge ea, corpul ei mic tremurând de sughițuri.
O țin aproape, încercând să o liniștesc. „E în regulă, draga mea. E în regulă.”
Dar când Victoria intră și vede scena, devine furioasă. „Mamă, ce faci? O răsfeți! Trebuie să se întărească!”
„Victoria,” implor eu, „nu vezi că e nefericită? Nu e vorba de a se întări; e vorba de a găsi ce o face fericită.”
Dar Victoria este neclintită. „Îmi va mulțumi într-o zi,” insistă ea.
Săptămânile se transformă în luni și resentimentul Anei crește. Începe să se retragă, nu doar de la pian, ci de la tot. Notele ei scad și devine tot mai izolată. Scânteia care o definea odată se stinge.
Într-o zi, o găsesc pe Ana stând singură în camera ei, privind pe fereastră. „Bunico,” spune ea încet, „de ce nu mă ascultă mama?”
Nu am un răspuns pentru ea. Tot ce pot face este să o țin în brațe și să sper că într-o zi Victoria va vedea ce îi face fiicei sale.
Dar acea zi nu vine niciodată. Ana continuă cu lecțiile de pian, fiecare sesiune erodându-i spiritul. Victoria rămâne oarbă la nefericirea fiicei sale, convinsă că face ceea ce este mai bine.
Și astfel, privesc neputincioasă cum lumina nepoatei mele se stinge, știind că sunt singura care vede problema dar fără puterea de a schimba ceva.