Umbra preferințelor: Povestea unei mame între două lumi

— Nu pot să cred că iar a uitat de ziua lui Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu, Radu, care încerca să-și ascundă privirea în ecranul telefonului.

Era a treia oară când mama lui nu venea la aniversarea fiului nostru. Dar, cu doar două zile înainte, o văzusem pe Facebook la petrecerea nepoatei ei preferate, fata surorii lui Radu. Zâmbea larg, ținând-o în brațe pe micuța Ilinca, cu o energie pe care nu o mai văzusem niciodată când era vorba de Vlad.

— Poate că e obosită, a încercat Radu să mă liniștească, dar vocea lui suna fals, ca și cum nici el nu credea ce spune.

M-am ridicat brusc de la masă și am început să strâng farfuriile. În mintea mea se derulau toate momentele în care Vlad întrebase: „Mami, de ce nu vine bunica la mine?” sau „De ce nu mă ia și pe mine la plimbare ca pe Ilinca?”

Nu aveam răspunsuri. Sau poate că aveam, dar nu voiam să le rostesc cu voce tare. Pentru că adevărul era dureros: soacra mea avea preferințe. Și nu eram eu cea favorizată. Nici copilul meu.

Prima dată când am simțit această diferență a fost când Vlad avea doar trei luni. Eram epuizată după o noapte albă și am sunat-o pe doamna Mariana, rugând-o să stea două ore cu Vlad ca să pot dormi. Mi-a spus că nu poate, că are treabă la piață. Două ore mai târziu, am văzut-o pe stradă cu Ilinca în brațe, râzând și povestind cu sora lui Radu.

Am încercat să uit. Să iert. Să găsesc scuze: poate că Ilinca era mai mică, poate că avea nevoie de mai multă atenție. Dar anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. De fiecare dată când mergeam la ea acasă, Vlad era tratat ca un musafir stingher. Nu îi oferea niciodată dulciurile preferate, nu îl întreba nimic despre grădiniță sau prieteni. În schimb, Ilinca era centrul universului: primea cadouri, era pupată și alintată.

Într-o zi, după încă o vizită în care Vlad a plecat trist și tăcut, am decis că trebuie să vorbesc cu Radu.

— Nu mai pot! Nu e corect față de Vlad! De ce nu îi spune nimeni mamei tale că doare? Că nu e normal?

Radu a oftat adânc.

— Știu… Dar dacă îi spun ceva, se supără. Și apoi zice că noi suntem nerecunoscători.

— Dar Vlad ce vină are? Ce vină avem noi? Am urlat aproape, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea, la bunica mea care mă iubea necondiționat și care nu făcea diferențe între mine și verișorii mei. M-am gândit la cât de mult îmi doream ca Vlad să simtă același lucru.

A doua zi am luat o decizie. Am sunat-o pe doamna Mariana și am invitat-o la noi acasă.

— Vreau să vorbim, i-am spus direct.

A venit după două zile, cu o pungă de covrigi pentru Vlad. Era pentru prima dată când îi aducea ceva fără să fie ziua lui.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea, vizibil incomodă.

— Aș vrea să vă întreb ceva sincer: de ce îl tratați pe Vlad altfel decât pe Ilinca? De ce nu aveți niciodată timp pentru el?

A tăcut câteva secunde lungi. Apoi a început să se justifice:

— Nu e adevărat! Îl iubesc pe Vlad! Dar Ilinca… e mai sensibilă, are nevoie de mine mai mult… Și sora lui Radu mă roagă mereu să o ajut…

— Și eu v-am rugat! Am avut nevoie de ajutor și mi-ați spus că nu puteți! Vlad vă așteaptă mereu și pleacă trist de la dumneavoastră!

A început să plângă încet. Nu știam dacă plânge pentru că o durea sau pentru că se simțea atacată.

— Poate că n-am știut… Poate că n-am vrut să văd… Dar eu nu fac diferențe!

— Ba da, faceți! Și doare! Pentru Vlad doare cel mai tare!

Am rămas tăcute minute bune. În cele din urmă a plecat fără să spună prea multe. Seara m-a sunat Radu:

— Ce i-ai spus mamei? E supărată rău…

— I-am spus adevărul. Poate că doare, dar cineva trebuia să-l spună!

Au urmat săptămâni reci. Doamna Mariana nu ne-a mai vizitat deloc. Nici pe Vlad nu l-a mai sunat. În schimb, mergea aproape zilnic la sora lui Radu.

Vlad m-a întrebat într-o seară:

— Mami, bunica nu mă mai iubește deloc?

Nu am știut ce să-i răspund. L-am strâns în brațe și i-am promis că eu voi fi mereu acolo pentru el.

Au trecut luni până când relația s-a dezghețat puțin. Doamna Mariana a venit într-o zi cu o carte pentru Vlad și l-a invitat la ea acasă. Nu știu dacă a făcut-o din vinovăție sau pentru că a înțeles ceva din discuția noastră.

Dar rana rămâne. Încerc să iert, dar nu pot uita privirea tristă a copilului meu.

Mă întreb uneori: oare familia înseamnă doar legături de sânge? Sau e nevoie de loialitate și respect ca să poți spune cu adevărat „suntem familie”? Ce faceți voi când simțiți că cineva drag vă rănește copilul fără să-și dea seama?