Când bunica a aflat că nepoții așteaptă moștenirea ei – povestea care ne-a sfâșiat familia

— Nu mai are mult, și casa aia o să fie a noastră, să vezi! Am înghețat în pragul ușii, cu mâna pe clanță, ascultând vocea lui Cătălin, cumnatul meu, răsunând din sufragerie. Nu știam dacă să intru sau să mă prefac că nu am auzit nimic. Inima îmi bătea nebunește. Bunica mea, Elena, era tot ce aveam mai drag pe lume după ce părinții mei au murit într-un accident acum zece ani. Ea m-a crescut, m-a ținut la piept când plângeam, mi-a făcut ceaiuri când eram bolnavă. Iar acum, cineva din familie vorbea despre casa ei ca despre o pradă.

Am intrat încet, încercând să-mi ascund tremurul. Cătălin și soțul meu, Vlad, stăteau la masă cu o bere în față. — Ce tot vorbiți acolo? am întrebat, încercând să par relaxată. Vlad s-a uitat la mine cu o privire vinovată. — Nimic, Marta, discutam despre… facturi.

Am zâmbit forțat și am ieșit pe balcon, dar cuvintele lui Cătălin îmi răsunau în minte. În seara aceea, nu am putut dormi. M-am gândit la bunica, la cât de singură se simțea de când sănătatea i se șubrezise. M-am gândit la copilăria mea în casa aceea veche, cu miros de mere coapte și lemn ars în sobă. Și m-am întrebat: chiar atât de puțin valorează pentru unii dintre noi?

A doua zi am mers la bunica. Am găsit-o pe terasă, privind la trandafirii ei. — Ce ai, draga mea? Pari abătută, m-a întrebat ea blând. M-am așezat lângă ea și am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. — Bunico, tu ai încredere în noi? Ea a oftat adânc. — În voi da, dar uneori mă tem că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

Nu i-am spus nimic atunci despre discuția auzită. Dar tensiunea a crescut în familie. Cătălin a început să vină tot mai des pe la bunica, aducându-i fructe sau făcând mici reparații prin curte. La început m-am bucurat, crezând că vrea să o ajute sincer. Dar apoi am observat cum îi punea întrebări despre acte, despre testament, despre cine va moșteni casa.

Într-o seară, la o masă de familie, discuția a degenerat. — Mamaie, tu ai făcut testament? a întrebat Cătălin direct, fără nicio jenă. Bunica a rămas cu lingura în aer. — De ce întrebi? — Păi… să știm și noi ce se întâmplă cu casa după… știi tu…

Toată lumea a tăcut stânjenită. Eu am simțit cum mă sufoc de furie și rușine. — Nu ți-e rușine? am izbucnit eu. Bunica trăiește încă! Cum poți vorbi așa?

Cătălin s-a ridicat brusc de la masă. — Nu te mai da sfântă! Și tu te gândești la casă! Toți ne gândim! Doar că unii avem curaj să spunem!

Bunica s-a ridicat încet și a ieșit din cameră fără să spună nimic. În acea noapte am plâns amândouă pe ascuns.

Zilele următoare au fost reci și tăcute. Vlad încerca să mă convingă că totul e normal, că fiecare familie trece prin astfel de discuții. Dar eu nu puteam accepta că lăcomia poate fi atât de mare încât să umbrească dragostea pentru cea care ne-a ținut uniți.

Într-o dimineață, bunica m-a chemat la ea. Avea ochii roșii de plâns. — Marta, vreau să-ți spun ceva. Am făcut testamentul acum doi ani. Casa va rămâne celui care va avea grijă de mine până la capăt. Nu vreau ca dragostea să fie măsurată în metri pătrați.

Am izbucnit în lacrimi și am îmbrățișat-o strâns. — Nu-ți face griji, bunico! Eu nu vreau casa ta, vreau doar să fii bine!

Dar zvonurile au început să circule prin sat. Vecinii șușoteau că familia noastră se ceartă pe moștenire înainte ca bunica să fi plecat dintre noi. Oamenii ne priveau cu milă sau cu dispreț când mergeam la magazin sau la biserică.

Într-o zi, bunica a căzut în curte și s-a lovit rău la picior. Am stat cu ea în spital două săptămâni. Cătălin nu a venit nici măcar o dată să o vadă. Vlad venea rar și doar pentru câteva minute.

Într-o seară târzie, bunica mi-a spus: — Marta, nu știu dacă am greșit undeva ca mamă sau ca bunică… De ce copiii mei nu mai văd omul din mine?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că banii chiar schimbă oamenii sau poate că adevărul e mai dureros decât vrem să recunoaștem.

Când s-a întors acasă, bunica era mai slabă și mai tăcută ca niciodată. Casa părea mai rece fără râsul ei cald care umplea odinioară fiecare colț.

La scurt timp după aceea, bunica s-a stins liniștită într-o dimineață ploioasă de toamnă. La înmormântare, familia era împărțită în două tabere: cei care plângeau sincer și cei care deja făceau planuri pentru împărțirea averii.

Când notarul a citit testamentul și a spus că eu voi rămâne cu casa pentru că am avut grijă de ea până la final, Cătălin a făcut un scandal monstruos. — Nu e corect! Tu ai manipulat-o! Ai profitat de bătrânețe!

Am plecat din sală cu inima frântă și cu sufletul gol. Casa nu-mi aducea nicio bucurie; era doar un mormânt al amintirilor și al durerii.

Acum stau pe aceeași terasă unde bunica își privea trandafirii și mă întreb: oare chiar merită o casă atâta suferință? Ce ne face să uităm cine suntem atunci când banii sunt puși la mijloc?