Nunta Fără Părinți: Povestea Unei Mame Rănite

— Cum adică „v-ați căsătorit”? Mihai, tu glumești cu mine? am întrebat, cu vocea tremurândă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Eram în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche, iar mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape am scăpat cana de cafea pe gresie.

— Mamă, nu vreau să facem o tragedie din asta. Am vrut doar să fie ceva simplu, fără presiune, fără stres…

— Fără părinți? Fără familie? Mihai, noi ce suntem pentru tine?

A urmat o tăcere grea. Simțeam cum mi se strânge inima în piept. De când era mic, Mihai fusese sufletul meu. Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum, când a venit momentul cel mai important din viața lui, eu am aflat de la o vecină că „băiatul Mariei s-a însurat în Italia”.

— Nu am vrut să vă supăr… a șoptit Mihai. Dar știam că nu e adevărul complet. Simțeam că ascunde ceva.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe scaun și am plâns cum nu mai plânsesem de ani de zile. Mă simțeam trădată, inutilă, ca și cum tot ce făcusem pentru el nu mai conta.

Au trecut zile întregi până când am avut curajul să-i scriu un mesaj. „Sper că ești fericit. Să nu uiți niciodată cine te-a crescut.” Nici nu știu dacă era un reproș sau o rugăminte disperată.

Sora mea, Elena, a venit la mine într-o seară cu o sticlă de vin și două pahare.

— Maria, trebuie să vorbești cu el. Poate are motivele lui…

— Ce motive? Să nu-și invite mama la nuntă? Să mă facă de râs în fața tuturor?

— Nu e vorba de tine, e vorba de el. Poate îi e frică să nu-l judeci. Poate fata asta… cum o cheamă?

— Bianca.

— Poate Bianca nu a vrut o nuntă mare. Poate au vrut să fie doar ei doi.

Am dat din cap, dar nu puteam accepta. În sat deja toată lumea știa. Vecina Ileana mă întrebase direct: „Auzi, Maria, tu chiar n-ai știut nimic? Ce fel de mamă ești?”

În noaptea aceea am visat că Mihai era din nou copil și mă striga din camera lui: „Mamă, vino!” M-am trezit plângând și am simțit un gol imens în suflet.

După două săptămâni, Mihai m-a sunat din nou.

— Mamă… putem să vorbim?

Vocea lui era stinsă, ca și cum ar fi fost și el rănit.

— Ce rost are? Ai făcut deja totul fără noi.

— Nu am vrut să vă rănesc. Bianca a rămas însărcinată și… ne-am speriat. Am vrut să rezolvăm totul repede, fără complicații. Știu că nu e o scuză…

Am simțit cum furia se amestecă cu mila. Îmi venea să-l cert, dar și să-l iau în brațe.

— De ce nu mi-ai spus? Crezi că te-aș fi judecat?

— Nu știu… M-am temut că vei fi dezamăgită de mine.

— Sunt dezamăgită doar pentru că m-ai exclus din viața ta.

A urmat iar tăcerea aceea apăsătoare. Apoi Mihai a spus încet:

— Pot veni acasă cu Bianca? Să vorbim față în față?

Am acceptat, dar inima îmi bătea nebunește. Când au intrat pe ușă, Bianca părea speriată, iar Mihai evita privirea mea.

— Bună ziua, doamnă Maria… a spus ea timid.

Am privit-o atent: era tânără, cu ochii mari și triști. Am simțit un val de compasiune pentru ea.

— Vreau doar să știți că Mihai a insistat să vă spunem totul… Eu am fost cea care a vrut să fie totul simplu. Mi-e teamă de nunți mari și de oameni mulți…

Mihai m-a privit rugător:

— Mamă, te rog…

Am izbucnit în plâns și i-am îmbrățișat pe amândoi. Nu puteam schimba trecutul, dar puteam încerca să repar viitorul.

Au trecut luni de atunci. Bianca a născut o fetiță minunată, Ana-Maria. Încercăm să fim o familie, chiar dacă rana din sufletul meu nu s-a vindecat complet.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să iertăm pentru a păstra familia unită? Și cât de mult doare atunci când cei pe care îi iubești cel mai mult aleg să te țină la distanță?