Crăciunul în care am spus „nu” – Povestea unei revolte tăcute

— Margareta, să nu uiți că anul ăsta tu gătești sarmalele! Și vezi să nu le faci ca data trecută, că au fost cam acre!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna din bucătăria mică, încărcată de mirosuri amestecate de ceapă și foi de dafin. Era 23 decembrie, ora 19:00, iar eu stăteam cu mâinile în apă rece, spălând vasele după cina la care abia apucasem să gust două linguri de ciorbă. Soțul meu, Sorin, stătea la televizor cu tatăl lui, domnul Ilie, discutând aprins despre meciul Stelei. În jurul meu, totul părea să se învârtă în jurul așteptărilor celorlalți.

De când m-am măritat cu Sorin, fiecare Crăciun era la fel: eu în bucătărie, soacra dând indicații și criticând orice detaliu, bărbații relaxați la televizor sau la țigară pe balcon. Niciodată nu m-a întrebat cineva dacă vreau să gătesc sau dacă mă simt bine. Era de la sine înțeles: „Ești femeie, e datoria ta!”

Anul trecut însă, ceva s-a rupt în mine. Poate oboseala acumulată după un an greu la serviciu – lucrez ca educatoare la grădiniță și pandemia ne-a dat peste cap pe toți. Poate faptul că mama mea era bolnavă și nu puteam fi lângă ea. Sau poate doar m-am săturat să fiu invizibilă.

— Margareta, ai auzit ce-am zis? Sarmalele! Și vezi să nu uiți cozonacul cu nucă!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am lăsat farfuria din mână și m-am întors spre ea:

— Doamna Viorica, anul ăsta nu gătesc eu.
A rămas cu ochii mari la mine, ca și cum aș fi spus că vreau să plec pe Marte.

— Cum adică? Cine să facă atunci? Eu?
— Putem găti împreună sau putem comanda ceva. Sau poate gătește altcineva. Eu nu mai pot.

Sorin a ridicat privirea din televizor:

— Ce-i cu tine, Margareta? De ce faci scandal?

— Nu fac scandal. Doar că nu mai vreau să fiu singura care muncește de Crăciun. Și nici nu vreau să fiu criticată pentru orice detaliu.

A urmat o tăcere apăsătoare. Soacra s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi furat Crăciunul. Sorin a dat din umeri și s-a întors la meci. M-am simțit mică și vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată, am spus ce simt.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Soacra a bătut din uși, a vorbit la telefon cu sora ei – „Nu-ți vine să crezi ce mi-a făcut nora!” – iar Sorin a dormit pe canapea, supărat că „stric atmosfera”. M-am întrebat dacă am greșit. Dacă nu cumva chiar sunt o noră rea.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Viorica în bucătărie, plângând încet.

— Margareta, eu am crescut trei copii singură. Am muncit toată viața. Pentru mine Crăciunul e sfânt. Dacă nu gătim noi femeile, ce mai rămâne?

M-am apropiat de ea și i-am spus:

— Știu că ai muncit mult. Dar și eu muncesc. Și mi-e dor de mama mea. Și eu vreau să mă bucur de Crăciun, nu doar să muncesc pentru alții.

A oftat adânc și pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Poate ai dreptate… Dar nu știu altfel.

Am stat amândouă în liniște câteva minute. Apoi am propus:

— Hai să facem împreună sarmalele. Și poate îl convingem pe Sorin să spele vasele!

A zâmbit amar:

— S-ar putea să fie mai greu decât sarmalele!

În ziua de Crăciun, atmosfera a fost ciudată. Sarmalele au ieșit bune – le-am făcut împreună, râzând și povestind despre copilăriile noastre. Sorin a spălat vasele (după multe insistențe) și chiar domnul Ilie a ajutat la tăiat salata boeuf.

Dar tensiunea plutea încă în aer. La masă, soacra a povestit tuturor cum „femeile din ziua de azi nu mai sunt ca pe vremuri”. Sora lui Sorin a râs:

— Las’ că nici bărbații nu mai sunt!
Am râs și eu, dar în sufletul meu simțeam o tristețe grea.

După masă am ieșit afară, sub cerul rece de decembrie. M-am gândit la mama mea, la toate femeile care muncesc fără recunoaștere, la toate Crăciunurile petrecute în bucătărie.

Poate că nu am schimbat lumea cu „nu”-ul meu timid. Dar am schimbat ceva în mine. Am învățat că merit să fiu ascultată și respectată.

Mă întreb: câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toți se așteaptă să spunem „da”? Oare cât timp vom mai accepta ca tradițiile să fie doar povara femeilor? Voi ce ați face în locul meu?