Între două case: Povestea mea ca mamă vitregă în România

— Nu ești mama mea! a țipat Vlad, trântind ușa camerei atât de tare încât am simțit vibrația până în oase. M-am oprit în mijlocul holului, cu mâna încă pe farfuria cu supă pe care i-o pregătisem. Radu, soțul meu, era la serviciu, iar liniștea care s-a așternut după izbucnirea lui Vlad era mai apăsătoare decât orice ceartă.

M-am așezat pe marginea patului din camera noastră, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Când am spus „da” la starea civilă, știam că Radu vine cu un trecut: un divorț dureros și un băiat care încă își plângea mama plecată în Italia. Dar nu credeam că va fi atât de greu să-mi găsesc locul între ei.

La început, totul părea promițător. Radu mă privea cu ochii lui calzi, promițându-mi că vom fi o familie adevărată. Vlad era timid, dar politicos. Îi aduceam dulciuri, îi citeam povești și îl luam cu mine la plimbare în parc. Dar după ce am rămas însărcinată cu Ilinca, totul s-a schimbat. Vlad a devenit retras, morocănos, iar orice încercare de apropiere era întâmpinată cu răceală sau chiar ostilitate.

— De ce nu poate să vină mama să mă vadă? mă întreba el aproape zilnic.

Nu aveam răspunsuri. Mama lui Vlad lucra la curățenie în Italia și trimitea bani, dar nu mai venise acasă de doi ani. Îi scria mesaje pe WhatsApp, îi trimitea poze cu marea și promisiuni că „la vară” va veni. Dar vara trecea și ea nu apărea niciodată.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, l-am găsit pe Vlad plângând în baie. M-am apropiat încet:

— Vrei să vorbim?

— Nu! Lasă-mă în pace! Nu ești mama mea! a repetat el, cu ochii roșii de lacrimi.

M-am retras, simțindu-mă inutilă și vinovată. Radu încerca să mă liniștească:

— E doar o fază. Îi va trece.

Dar nu-i trecea. Ba chiar se agrava. Într-o zi, am găsit desenată pe peretele camerei lui o familie: el, mama lui și tatăl lui. Eu nu apăream nicăieri.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem acceptând acest rol. Prietenele mele mă sfătuiau:

— Nu te consuma! E copilul altcuiva. Fă-ți viața ta cu Ilinca și Radu.

Dar nu puteam. Îl vedeam pe Vlad suferind și mă durea neputința mea de a-l ajuta. Într-o zi, la ședința cu părinții de la școală, învățătoarea m-a tras deoparte:

— Vlad e retras. Nu vorbește cu ceilalți copii despre familia lui. A spus că mama lui e departe și că acasă nu se simte iubit.

Am plecat acasă cu inima strânsă. Seara, când Radu a venit obosit de la muncă, am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că orice fac e greșit! Vlad mă urăște!

Radu m-a luat în brațe:

— Nu te urăște. E doar confuz. Și eu sunt… Nu știu cum să-l ajut.

În acea noapte am stat trează mult timp, ascultând respirația liniștită a Ilincăi și gândindu-mă la Vlad, care probabil plângea în tăcere în camera lui.

A doua zi am decis să-i scriu mamei lui Vlad pe Facebook:

„Bună ziua, Simona. Vlad are nevoie de dumneavoastră. Poate reușiți să vorbiți mai des cu el?”

Mi-a răspuns sec: „Muncesc mult. Nu pot acum.”

Am simțit furie și neputință. Cum să-i explic unui copil că mama lui nu poate sau nu vrea să fie aproape?

Timpul trecea greu. Ilinca creștea veselă și lipicioasă, iar Vlad părea tot mai singuratic. Într-o zi, când îl duceam la școală, mi-a spus brusc:

— Dacă n-ai fi venit tu, poate mama s-ar fi întors acasă.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am tăcut tot drumul spre casă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Radu despre educația copiilor — el voia să fie mai permisiv cu Vlad, eu insistam pe reguli — Vlad a fugit de acasă. L-am găsit după două ore la scara blocului, plângând și tremurând de frig.

— Vreau la mama! Vreau acasă! striga el printre sughițuri.

L-am luat în brațe fără să spun nimic. Pentru prima dată nu a refuzat îmbrățișarea mea.

După acel episod, am început să mergem împreună la consiliere de familie. A fost greu — multe lacrimi, multe reproșuri nerostite — dar încet-încet am început să ne apropiem. Am învățat să-l ascult fără să-l judec și să-i respect dorința de a-și păstra legătura cu mama lui.

Acum, după trei ani, relația noastră e departe de a fi perfectă. Sunt zile când Vlad încă mă privește cu suspiciune sau când îmi spune răspicat că nu sunt mama lui adevărată. Dar sunt și momente când vine la mine să-l ajut la teme sau când îmi zâmbește timid la masă.

Mă întreb adesea: oare dragostea poate vindeca rănile trecutului? Sau unele goluri rămân pentru totdeauna între noi? Voi ce credeți — merită să lupți pentru o familie chiar dacă nu ești niciodată „mama adevărată”?