Puterea credinței: Lupta Danei cu abandonul și iertarea

— Nu pot să mai stau, Dana. Pur și simplu nu mai pot, mi-a spus Vlad cu vocea tremurândă, în timp ce eu încercam să-mi trag sufletul pe marginea patului, cu burta uriașă și picioarele umflate. Era februarie, iar afară ningea ca-n basme. În casă mirosea a ceai de tei și a disperare. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu am avut putere să plâng, nici să țip. Doar am rămas acolo, cu mâinile strânse pe burtă, încercând să-mi protejez copilul de furtuna care se dezlănțuia în sufletul meu.

— Vlad, nu acum… Nu poți să faci asta acum! am șoptit, dar el deja își strângea hainele într-o sacoșă veche. Nici măcar nu m-a privit în ochi. Ușa s-a trântit încet după el, iar liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice țipăt.

Așa a început iadul meu. În fiecare noapte, când durerile mă trezeau și copilul lovea în burtă ca să-mi amintească că nu sunt singură, mă întrebam cu ce am greșit. Mama venea zilnic să mă ajute, dar nu spunea nimic despre Vlad. Tata doar ofta și se uita la televizor, evitând să mă privească. Vecinele șușoteau pe la colțuri: „Săraca Dana, uite ce-a pățit…”.

Când am născut-o pe Mara, am simțit că mă rup în două – nu doar fizic, ci și sufletește. Am ținut-o la piept și am plâns ore întregi. M-am rugat nopți la rând să găsesc puterea să merg mai departe. Am mers la biserică, am aprins lumânări și am cerut ajutorul preotului din sat. El mi-a spus: „Iartă-l pe Vlad, Dana. Nu pentru el, ci pentru tine și copilul tău.”

Dar cum să ierți când rana e încă vie? Cum să uiți privirea lui rece și ușa trântită? Anii au trecut greu. Am revenit la serviciu la școala din sat, predam limba română la clasa a V-a. Mara creștea frumos, cu ochii ei mari și curioși care mă întrebau mereu: „Unde e tati?” Îi inventam povești: „E plecat să aducă stele pentru tine”, dar știam că într-o zi va trebui să-i spun adevărul.

Într-o după-amiază de toamnă, când Mara avea aproape trei ani și colora fluturi pe covorul din sufragerie, cineva a bătut la ușă. Am deschis și l-am văzut pe Vlad. Era slab, cu barba crescută și ochii roșii de nesomn.

— Dana… pot să intru?

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mara s-a uitat curioasă la el și a întrebat: „Tu ești tati?” Vlad a început să plângă. Eu am rămas stană de piatră.

— Am greșit enorm… Nu există scuză pentru ce am făcut. Vreau doar să-mi dai voie să o văd pe Mara… și dacă poți… să mă ierți.

În zilele care au urmat, am fost ca o umbră prin casă. Mama mi-a spus: „Nu-l primi înapoi doar pentru copil. Gândește-te la tine.” Tata a tăcut mult timp, apoi mi-a zis: „Oamenii se schimbă greu, Dana.”

Vlad venea zilnic s-o vadă pe Mara. Îi aducea jucării ieftine și încerca să recupereze timpul pierdut. Mara îl privea cu ochi mari și îl întreba lucruri simple: „De ce ai plecat? De ce nu ai stat cu noi?” Vlad nu știa ce să răspundă.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Vlad a rămas pe bancă în fața blocului. M-am așezat lângă el.

— De ce ai plecat atunci? am întrebat cu voce joasă.

— Mi-a fost frică… Nu știam dacă pot fi tată. M-am simțit mic, neputincios… Și am fugit ca un laș.

— Și acum?

— Acum vreau să fiu aici. Să încerc să repar ce-am stricat.

Am simțit furia clocotind în mine. Dar m-am gândit la Mara. La mine însămi. La toate rugăciunile mele din nopțile lungi.

Am mers la preot din nou. L-am întrebat dacă e bine să-i dau o șansă sau dacă ar trebui să-l alung definitiv.

— Iertarea nu înseamnă uitare, Dana. Înseamnă să-ți dai voie să mergi mai departe fără povara urii.

Am decis să-i dau voie lui Vlad să fie tată pentru Mara, dar nu soț pentru mine. Nu încă. Poate niciodată.

Au trecut luni de zile până când am reușit să vorbim fără lacrimi sau reproșuri. Vlad s-a schimbat – sau cel puțin a încercat. A venit la serbarea de la grădiniță, a stat cu Mara când eu eram bolnavă, a plătit facturi la timp.

Dar inima mea era încă rănită. Într-o noapte, după ce Mara a adormit lângă mine, m-am uitat la ea și am simțit o pace ciudată.

Poate că iertarea nu e un act de voință, ci un drum lung pe care îl parcurgi pas cu pas. Poate că iubirea de sine începe atunci când încetezi să te mai învinovățești pentru alegerile altora.

Mă întreb uneori: dacă n-ar fi fost credința mea, rugăciunile mele, aș fi găsit puterea să-l iert? Sau m-aș fi pierdut în propria durere?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsiți voi puterea de a ierta pe cineva care v-a rănit atât de tare?