Când casa nu mai e acasă: Mărturia unei mame românce care a sacrificat totul pentru familie

— Nu-mi vine să cred că ai uitat să cumperi lapte, Sorin! Am venit acasă după doisprezece ani și nici măcar atât nu poți face?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu pereții încărcați de amintiri vechi și miros de cafea arsă. Sorin ridică din umeri, fără să mă privească. Copiii — sau mai bine zis, adolescenții care-mi poartă numele — stau la masa din colț, cu ochii lipiți de ecranele telefoanelor.

Mă numesc Mariana. Am plecat în Italia când fiica mea, Ana, avea doar șapte ani, iar băiatul, Vlad, abia începuse școala. Îmi amintesc cum plângeau la geam când am urcat în autocar, promițându-le că mă voi întoarce repede, cu brațele pline de cadouri și buzunarele pline de bani. Dar „repede” s-a transformat în ani. Ani în care am spălat bătrâni, am curățat case străine și am dormit pe canapele înguste, visând la mirosul de cozonac și la râsul copiilor mei.

Acum sunt acasă. Dar casa nu mai e a mea.

— Mamă, pot să ies cu prietenii? întreabă Ana, fără să ridice privirea din telefon.
— Ai terminat temele? întreb eu, încercând să-mi găsesc locul într-o viață care a mers mai departe fără mine.
— Nu contează, oricum nu te interesează ce facem noi aici, răspunde ea tăios.

Sorin oftează și iese pe balcon. Îl urmez cu privirea. Îl iubisem cândva cu o pasiune care mă făcea să uit de mine. Îi scriam scrisori lungi din Italia, îi trimiteam pachete cu haine și dulciuri. Dar răspunsurile lui au devenit tot mai scurte, apoi au încetat cu totul. Când am revenit, am găsit în dulapul nostru o eșarfă care nu era a mea și miros de parfum străin pe perna lui.

— Sorin, trebuie să vorbim, îi spun într-o seară, după ce copiii s-au retras în camerele lor.
— Ce să vorbim? Ce rost mai are? răspunde el, fără să mă privească.
— Despre noi. Despre ce s-a întâmplat cât am fost plecată.
El tace mult timp. Apoi spune:
— Ai ales să pleci. Eu am rămas aici… singur. Și viața merge înainte.

Mă simt ca un străin în propria casă. Copiii mei au crescut fără mine. Ana îmi vorbește doar când are nevoie de bani sau permisiune să iasă. Vlad se închide în camera lui și ascultă muzică tare. Când încerc să mă apropii de ei, mă lovesc de un zid rece.

Într-o zi, găsesc un carnețel vechi sub patul Anei. Pe prima pagină scrie: „Mi-e dor de mama.” Pagina următoare: „Nu mai știu cine e mama.” Mă prăbușesc pe podea și plâng ca un copil. Am muncit pentru ei, am trimis bani, dar nu am fost aici când aveau nevoie de mine. Am ratat serbările școlare, aniversările, primele iubiri și primele dezamăgiri.

Încerc să recuperez timpul pierdut. Gătesc mâncărurile preferate ale copiilor, le cumpăr haine noi, le propun să mergem împreună la film sau la munte. Dar primesc doar refuzuri sau priviri goale.

Într-o seară, îl aud pe Vlad vorbind la telefon:
— Nu vreau să stau acasă cu ea. E ca o străină. Nu înțelege nimic din ce trăim noi aici.
Mă doare fiecare cuvânt ca o rană deschisă.

Îl confrunt pe Sorin despre femeia din viața lui. El nu neagă nimic.
— M-am simțit singur… Ea era aici când tu nu erai. Nu pot să dau timpul înapoi.
— Dar nici eu nu pot! urlu eu, simțind cum mi se rupe sufletul.

Într-o noapte, Ana vine la mine în cameră. Plânge tăcut.
— Mamă… De ce ai plecat? De ce nu ai fost aici?
O iau în brațe și simt că între noi s-a ridicat un zid pe care nu știu dacă îl voi putea dărâma vreodată.

Zilele trec greu. Mă simt inutilă și vinovată. Îmi caut de lucru aici, dar nimeni nu angajează o femeie trecută de patruzeci de ani fără experiență recentă în țară. Prietenele mele au vieți normale: au crescut copii acasă, au mers la nunți și botezuri împreună, au râs și au plâns la mesele de duminică. Eu am trăit printre străini, iar acum sunt străină chiar și pentru ai mei.

Într-o duminică dimineață, mă uit la poza noastră de familie făcută înainte să plec. Zâmbim toți patru, îmbrățișați strâns. Acum suntem patru oameni care abia se mai salută la masă.

M-am întrebat de mii de ori: a meritat? Am făcut totul pentru ei — dar dacă prețul a fost pierderea sufletului familiei mele?

Poate că sunt multe mame ca mine — plecate cu inima frântă și întoarse acasă doar ca să descopere că „acasă” nu mai există. Poate că sacrificiul nostru e prea mare pentru a fi înțeles sau iertat vreodată.

Oare se poate repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi? Sau rămânem fiecare prizonieri ai propriilor alegeri?