Între două mame: Povara alegerii și dorința de a fi eu însămi

— Nu-l mai ține așa, Irina! O să-l răsfeți și n-o să mai poți face nimic cu el! vocea mamei mele răsună tăios, tăind liniștea din sufrageria mică, unde încercam să-mi adorm băiețelul. Mâinile îmi tremurau ușor, dar nu știam dacă de la oboseală sau de la furie. Pe canapea, soacra mea, doamna Stanciu, oftează teatral și își dă ochii peste cap.

— La noi, copiii dormeau singuri de la două luni. Așa am crescut și pe Radu, și uite ce bărbat a ajuns!

Radu, soțul meu, stătea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic. Mă simțeam prinsă între două fronturi, fiecare cu propriile reguli, fiecare convinsă că știe mai bine ce e bine pentru copilul meu. În acele momente, simțeam că nu mai sunt decât o umbră între două femei puternice, fiecare trăgând de mine în altă direcție.

Când am aflat că sunt însărcinată, am crezut că viața mea va fi plină de bucurie. Dar după ce l-am născut pe Vlad, totul s-a schimbat. Mama a venit să mă ajute, dar ajutorul ei s-a transformat rapid într-un șir nesfârșit de critici: „Nu-l alăpta destul”, „Nu-l îmbraci destul de gros”, „Nu știi să fii mamă”. Soacra mea venea aproape zilnic cu sfaturi contradictorii: „Lasă-l să plângă”, „Nu-l lua mereu în brațe”, „Trebuie să fii mai dură”.

Între timp, Radu lucra peste program la service-ul auto unde era mecanic. Banii nu ne ajungeau niciodată, iar el devenea tot mai irascibil. Într-o seară, după ce am pus copilul la culcare, am încercat să-i spun cât de greu îmi este.

— Radu, nu mai pot. Simt că mă sufoc între mama și maică-ta. Toată lumea are ceva de spus despre cum ar trebui să-mi cresc copilul!

El a ridicat din umeri fără să mă privească.

— Lasă-le să vorbească. Tu fă cum crezi tu că e bine.

— Dar nu pot! Dacă fac cum zice una, cealaltă se supără. Și invers! Și tu… tu nici măcar nu mă asculți!

A oftat adânc și s-a ridicat brusc.

— Irina, sunt obosit. Am muncit toată ziua. Nu mai am chef de discuții.

Ușa s-a trântit după el și am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat atunci dacă nu cumva greșisem alegând să mă căsătoresc atât de tânără, dacă nu cumva viața mea era doar o succesiune de compromisuri făcute pentru alții.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Mama și soacra mea au început să se certe între ele chiar în fața mea.

— Dumneavoastră nu știți nimic! La oraș se cresc altfel copiii! spunea mama.

— La țară copiii sunt sănătoși și puternici! Nu ca aici, unde îi țineți în puf! răspundea doamna Stanciu.

Eu stăteam între ele ca un arbitru fără putere, încercând să le împac, dar simțindu-mă tot mai mică și mai neînsemnată.

Într-o zi, Vlad a făcut febră mare. Am sunat disperată la medicul de familie, dar până să ajungem la cabinet, mama și soacra mea aproape că s-au luat la bătaie pe tema tratamentului: una voia ceaiuri și împachetări cu oțet, cealaltă insista pe siropuri și pastile. Radu nu răspundea la telefon. Am simțit atunci că mă prăbușesc.

După acea criză, am început să mă izolez. Nu mai ieșeam din casă decât pentru strictul necesar. Prietenele mele dispăruseră una câte una; cine avea timp de ele când eram prinsă între scutece, plânsete și certuri? M-am uitat într-o zi în oglindă și abia m-am recunoscut: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, privirea pierdută.

Într-o seară târzie, după ce Vlad adormise greu din cauza colicilor, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai rece în mână. Am privit luminile blocurilor din jur și m-am întrebat dacă și alte femei trăiesc același coșmar tăcut ca mine. Atunci mi-am amintit de bunica mea care spunea mereu: „Femeia trebuie să fie stâncă pentru toți ceilalți.” Dar eu nu mai aveam putere nici să fiu nisip.

A doua zi dimineață, mama a venit cu o listă de sarcini pentru mine: „Spală hainele copilului doar cu săpun de casă! Nu-i mai da lapte praf! Fă-i supiță!” Soacra a apărut la prânz cu un borcan de untură și mi-a spus că doar așa va crește Vlad sănătos. Am simțit că explodez.

— Ajunge! am strigat dintr-o dată, cu vocea tremurândă. E copilul meu! Eu decid ce e bine pentru el!

Am văzut uimirea pe chipurile lor. Pentru prima dată, tăcerea s-a așternut între noi. Mama a plecat fără să spună nimic. Soacra a bombănit ceva despre „tinerele din ziua de azi” și a ieșit trântind ușa.

Radu a venit seara acasă și m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei.

— Ce-ai pățit?

— Nu mai pot… Nu mai vreau să trăiesc așa! Vreau să fiu eu însămi! Vreau să-mi cresc copilul cum simt eu!

S-a apropiat încet și m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Iartă-mă că n-am fost lângă tine… Nici eu nu știu cum să fac față la toate astea.

Am plâns împreună până târziu în noapte. A doua zi am stabilit reguli clare: vizite scurte de la bunici, fără critici sau sfaturi necerute. A fost greu la început; mama s-a supărat și nu mi-a vorbit două săptămâni. Soacra a venit mai rar. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Astăzi Vlad are doi ani și râde cu poftă când îl gâdil pe burtică. Eu încă învăț să fiu mamă după inima mea, nu după regulile altora. Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc povestea asta fără să spună nimic? Oare cât timp trebuie să treacă până când vom avea curajul să ne ascultăm propria voce?