„Soțul tău, dragă, aduce pe alta când nu ești acasă” – Povestea unei trădări care mi-a sfâșiat familia

— „Irina, ai auzit ce s-a întâmplat la voi aseară?”

Vocea vecinei mele, Mariana, răzbătea prin fereastra deschisă, amestecându-se cu mirosul de cafea arsă și cu zgomotul străzii. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am încercat să par indiferentă.

— „Nu știu la ce te referi, Mariana”, am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.

Ea s-a apropiat de gard și a șoptit, cu ochii mari de complicitate:

— „Soțul tău, dragă, aduce pe alta când nu ești acasă. L-am văzut cu ochii mei. Să nu spui că nu ți-am zis.”

Am rămas împietrită. Mâinile îmi tremurau pe cana de cafea. Nu era prima dată când auzeam zvonuri, dar niciodată nu le-am dat importanță. Întotdeauna am crezut că lumea vorbește din plictiseală sau invidie. Dar acum, spusă atât de direct, vorba Marianei a căzut ca o sentință.

În acea zi, totul s-a schimbat. Am început să-l privesc pe Sorin altfel. Fiecare gest al lui părea încărcat de sensuri ascunse. Când venea târziu de la serviciu, când își verifica telefonul pe ascuns, când mă săruta absent pe frunte înainte să adoarmă. Am început să mă întreb: oare chiar nu am văzut nimic până acum? Sau am ales să nu văd?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Am așteptat să adoarmă copiii — Daria și Vlad — și am intrat în bucătărie unde Sorin își turna un pahar de vin.

— „Sorin, trebuie să vorbim.”

El s-a uitat la mine surprins, apoi a oftat ca și cum ar fi știut deja despre ce e vorba.

— „Ce s-a mai întâmplat?”

— „Vecinii spun că aduci pe cineva acasă când eu nu sunt. E adevărat?”

A urmat o tăcere grea. Sorin a evitat privirea mea, jucându-se cu piciorul scaunului.

— „Irina, lumea vorbește prostii. Știi cum sunt oamenii pe aici…”

Dar vocea lui nu avea fermitatea pe care o știam. Am simțit că minte. Am simțit că tot ce am construit împreună se clatină.

În zilele următoare, am devenit o străină în propria casă. Îl urmăream pe Sorin cu ochi de detectiv, îi verificam telefonul când făcea duș, îi analizam fiecare mesaj primit. Nu mai eram eu. Eram o femeie măcinată de îndoială și frică.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am decis să-l urmăresc. Am lăsat copiii la mama și am stat ascunsă după colțul blocului. L-am văzut ieșind din scara noastră cu o femeie blondă, mult mai tânără decât mine. S-au urcat râzând într-o mașină mică și au dispărut în noapte.

Atunci am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era doar trădarea lui Sorin; era trădarea propriei mele încrederi în oameni, în familie, în mine însămi.

Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață, copiii m-au găsit cu ochii umflați la bucătărie.

— „Mami, te doare ceva?” m-a întrebat Daria cu voce subțire.

— „Nu, iubita mea… doar sunt puțin obosită.”

Dar oboseala era doar începutul. În zilele ce au urmat, Sorin a recunoscut totul. Că are o relație de câteva luni cu colega lui de la birou, că nu mai știe ce simte pentru mine, că s-a săturat de rutina noastră.

Am avut discuții interminabile: certuri aprinse, lacrimi, promisiuni de schimbare care nu veneau niciodată. Părinții mei au aflat și m-au presat să nu divorțez „de dragul copiilor”. Mama plângea la telefon:

— „Irina, gândește-te la Daria și Vlad! Ce vor spune rudele? Cum să crești singură doi copii?”

Tata era mai dur:

— „Bărbații mai calcă strâmb! Nu-ți distruge familia pentru o prostie!”

Dar eu nu mai puteam trăi cu minciuna. Fiecare zi lângă Sorin era o tortură. Copiii simțeau tensiunea dintre noi; Daria a început să se izoleze la școală, iar Vlad făcea crize de nervi din orice nimic.

Într-o noapte, după ce copiii au adormit și Sorin s-a dus la „o ședință prelungită”, am luat o decizie. Mi-am făcut bagajele și am plecat la mama cu copiii. A fost cel mai greu drum din viața mea — ploua torențial și fiecare picătură parcă îmi spunea că nu voi mai fi niciodată întreagă.

La început a fost greu. Mama mă privea cu reproș și tristețe; tata nu-mi vorbea deloc. Vecinii șușoteau pe la colțuri; unele prietene m-au evitat ca pe ciumați. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Am găsit un job part-time la o librărie din oraș. Daria a început să zâmbească din nou când i-am cumpărat prima ei carte preferată; Vlad s-a liniștit când l-am dus la fotbal.

Sorin a încercat să mă convingă să mă întorc:

— „Irina, hai acasă! Gândește-te la copii! Fără tine nu are niciun rost…”

Dar eu nu mai puteam să mă întorc într-o casă unde iubirea murise. Am ales să fiu sinceră cu mine însămi și cu copiii mei.

Au trecut doi ani de atunci. Încă doare când îl văd pe Sorin cu noua lui familie prin oraș, dar nu mai simt furie — doar o tristețe calmă și matură.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și nu au curajul să plece? Oare cât valorează demnitatea unei femei într-o societate care încă judecă divorțul ca pe un eșec personal?

Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească puterea de a spune adevărul — chiar dacă doare.