Totul pe umerii mei: Mărturia unei fiice despre povara familiei

— Irina, vino repede! Mama iar nu poate respira bine!
Vocea tatălui meu răsună disperată din sufragerie. Mă ridic de la masa din bucătărie, unde încercam să termin un raport pentru serviciu, și alerg spre camera mamei. O găsesc pe mama ghemuită în pat, cu ochii mari, umezi de frică. Tata îi ține mâna, dar tremură tot.
— Vlad unde e? întreb printre dinți, încercând să-mi ascund furia.
— A zis că vine după ce termină ceva la birou, răspunde tata, evitându-mi privirea.
Mă aplec lângă mama și îi șoptesc:
— Sunt aici, mamă. Respiră adânc cu mine. Hai, împreună.
Îi simt palma rece în mâna mea și o ajut să-și regleze respirația. În minte îmi urlă gândul: iar sunt singură. Iar Vlad lipsește.

Așa a început totul, cu o criză de sănătate care părea trecătoare. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Mama a devenit tot mai slabă, iar eu am devenit umbra ei: îi dădeam medicamentele, îi făceam baie, îi schimbam hainele, îi citeam știrile ca să nu se simtă izolată de lume. Tata mă ajuta cum putea, dar era depășit de situație. Vlad venea rar, mereu cu scuze: „Am ședință”, „Sunt blocat în trafic”, „Nu pot lipsi de la muncă”.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe mama și am spălat vasele, Vlad a apărut pe neașteptate. A intrat în casă cu un buchet de flori și un zâmbet larg.
— Ce faci, surioară? Cum merge?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Cum merge? Mama abia mai poate merge la baie singură. Tata nu mai doarme nopțile. Eu nu mai știu când am mâncat ultima dată liniștită. Tu?
Vlad a oftat teatral.
— Știi că mi-e greu la birou… Șeful mă presează cu proiecte noi.
M-am uitat la el cu amărăciune.
— Și eu am serviciu. Dar nu pot să mă prefac că nu văd ce se întâmplă aici.
A dat din umeri.
— Nu toți suntem făcuți pentru asta. Tu ai răbdare, eu… nu pot.

M-am retras în camera mea și am plâns în pernă până am adormit. A doua zi dimineață, mama m-a prins de mână.
— Irina, nu te supăra pe Vlad. El a fost mereu mai slab… Tu ești stâlpul meu.
Mi-au dat lacrimile.
— Dar de ce trebuie să fiu doar eu stâlpul? De ce nu putem fi amândoi?
Mama a zâmbit trist.
— Așa e viața uneori…

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: muncă, griji, oboseală cronică. Prietenii mei au început să mă invite tot mai rar la ieșiri; nu aveam timp nici să răspund la mesaje. Într-o zi, colega mea de birou, Anca, m-a tras deoparte.
— Irina, arăți groaznic. Nu vrei să vorbești cu cineva? Un psiholog?
Am râs amar.
— Cine are timp de psiholog când acasă te așteaptă o mamă bolnavă?
Ea m-a privit cu milă.
— Nu poți duce totul singură…

Dar exact asta făceam: duceam totul singură. Tata era tot mai absent, copleșit de vinovăție și neputință. Vlad venea din ce în ce mai rar; uneori nici nu suna zile întregi. Într-o seară l-am sunat eu:
— Vlad, te rog, vino mâine să stai cu mama două ore. Am nevoie să merg la medic.
A tăcut câteva secunde.
— Nu pot… Am o întâlnire importantă.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Vlad, nu mai pot! Nu vezi că mă distrug?
A oftat.
— O să încerc să ajung sâmbătă…

Sâmbătă a venit, dar Vlad nu a apărut. În schimb, mi-a trimis un mesaj sec: „Scuze, s-a prelungit întâlnirea.”

În acea noapte am avut un atac de panică. Am stat pe podeaua băii și am plâns până am simțit că nu mai pot respira. Tata a bătut la ușă speriat:
— Irina, ești bine?
Nu i-am răspuns. Eram prea obosită ca să mai explic ceva.

Câteva zile mai târziu, mama m-a rugat să-i aduc o fotografie veche cu noi doi copii. Am găsit poza: eu și Vlad pe plajă la Constanța, râzând cu gura până la urechi. M-am uitat lung la chipul lui Vlad din fotografie și m-am întrebat unde s-a pierdut fratele meu cel vesel.

Într-o duminică după-amiază, când soarele bătea leneș prin perdele, Vlad a apărut pe neașteptate. S-a așezat lângă mine pe canapea și a spus încet:
— Irina… știu că te-am lăsat singură. Dar nu știu cum să fiu altfel. Mă simt vinovat și fug de asta.
L-am privit lung.
— Și eu mă simt vinovată că nu pot să fiu mereu puternică.
A dat din cap trist.
— Poate ar trebui să cerem ajutor… Poate ar trebui să fim o familie adevărată.

Nu știu dacă Vlad se va schimba vreodată sau dacă povara va rămâne mereu pe umerii mei. Dar știu că nu mai pot tăcea. Câteodată mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți duble — una pentru familie și alta pentru noi înșine? Și cât timp putem duce povara asta fără să ne pierdem pe noi?