Ochi de noroi: Povestea unei nurori invizibile

— Nu vezi că ai lăsat iarăși firimituri pe masă? Ai grijă, că nu suntem la tine acasă, să trăim în mizerie!
Vocea ascuțită a Vioricăi mi-a străpuns gândurile, în timp ce încercam să strâng rapid masa după prânzul de duminică. Mâinile îmi tremurau ușor, dar nu de la oboseală, ci de la rușinea care mă însoțea de fiecare dată când pășeam în casa lor.

— Îmi pare rău, Viorica, chiar nu am observat… am murmurat, fără să ridic privirea.

— Normal că nu ai observat! Cu ochelarii ăia murdari nici nu vezi pe unde calci! Să nu crezi că dacă ești nevasta lui Radu, ai vreun drept aici!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Radu era în curte cu socrul meu, iar eu rămăsesem singură cu ea și cu privirile ei tăioase. De patru ani, de când m-am măritat cu el, fiecare vizită la părinții lui era o încercare. Mă simțeam ca o intrusă, ca o servitoare care nu făcea niciodată nimic bine.

Când am ajuns acasă, Radu m-a întrebat:

— Ce ai? Pari abătută.

— Nimic, doar sunt obosită.

Nu i-am spus niciodată cât mă doare felul în care mă tratează mama lui. Nu voiam să-l pun între noi. Dar în fiecare seară, când mă uitam în oglindă, vedeam o femeie tot mai mică, tot mai nesigură pe ea.

Adevărul e că nu am avut niciodată o relație apropiată cu părinții mei. Mama a murit când eram mică, iar tata s-a recăsătorit cu o femeie rece și distantă. Poate de aceea mi-am dorit atât de mult să fiu acceptată de familia lui Radu. Dar oricât m-am străduit, Viorica găsea mereu ceva de criticat: ba că gătesc prea sărat, ba că nu calc bine cămășile, ba că nu știu să cresc copii (deși încă nu aveam).

Într-o duminică ploioasă de toamnă, am ajuns din nou la ei. Viorica era deja cu gura pe mine:

— Nu ți-ai șters bine pantofii! Uite ce noroi ai adus pe covor!

Am încercat să-i spun că afară ploua torențial și că am făcut tot ce am putut. Dar nu a contat. La masă, a început să povestească despre cum „pe vremea ei” femeile știau să țină casa curată și bărbații erau respectați.

— Dar tu, Irina, tu nici măcar nu vezi cât e de murdar pe ochelarii tăi! Sincer, cred că sunt mai murdari decât porcii noștri din coteț!

Toți au râs. Chiar și Radu a zâmbit stânjenit. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am lăsat furculița jos și am privit-o direct în ochi:

— Știi ceva, Viorica? Poate că ochelarii mei sunt murdari, dar măcar văd clar cine ești tu cu adevărat! De patru ani mă umilești și mă tratezi ca pe un gunoi. Nu mai pot! Dacă pentru tine respectul se măsoară în câte firimituri las pe masă sau cât de lucioși sunt pantofii mei, atunci n-o să fiu niciodată suficient de bună pentru familia asta!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Socrul meu s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit afară. Radu a rămas cu gura deschisă, iar Viorica s-a făcut roșie la față.

— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa? În casa mea?!

— Da, îndrăznesc! Pentru că m-am săturat să fiu invizibilă! M-am săturat să mă prefac că totul e bine doar ca să nu te supăr!

Am ieșit din bucătărie tremurând toată. Radu m-a urmat:

— Irina… ce-a fost asta?

— Adevărul! Nu mai pot trăi așa! Ori mă susții, ori… ori nu mai vin aici niciodată!

A doua zi dimineață, Radu a venit la mine cu ochii roșii:

— Mama e supărată rău… dar cred că ai avut dreptate. Nici eu nu mai suport tensiunea asta.

Au urmat zile grele. Viorica nu mi-a vorbit deloc luni întregi. Radu era prins între noi două și îl vedeam cum suferă. Dar pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă. Am început să merg la terapie și să lucrez la stima mea de sine. Am descoperit că nu e vina mea dacă cineva refuză să mă accepte.

După aproape un an, Viorica m-a sunat într-o seară:

— Irina… voiam să-ți spun că… poate am fost prea dură cu tine. Poate ar trebui să încercăm să ne cunoaștem mai bine.

Nu știu dacă vreodată vom fi apropiate cu adevărat. Dar știu că acel moment — acea replică spusă cu voce tremurată — a schimbat totul.

M-am întrebat adesea: câți dintre noi trăim ani întregi în umbra altora doar pentru a fi acceptați? Merită să ne pierdem pe noi înșine pentru liniștea altora?