Umbra trecutului: Întoarcerea lui Victor

— Ce cauți aici, Victor? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc furia și uimirea. Era trecut de ora nouă seara, iar ploaia bătea cu putere în geamuri. Nu mă așteptam să-l văd vreodată din nou, nu după tot ce s-a întâmplat. Și totuși, acolo era el, în pragul ușii mele, cu hainele ude și ochii adânciți în orbite, ca și cum viața îi fusese stoarsă picătură cu picătură.

Nu am simțit ură. Nici măcar nu am simțit dragoste. Doar o paralizie ciudată, ca atunci când visezi că alergi și nu poți să te miști. L-am privit lung, încercând să-mi aduc aminte de bărbatul pe care-l iubeam cândva. Dar în fața mea era un străin.

— Te rog… pot să intru? vocea lui era abia o șoaptă.

Am făcut un pas înapoi, fără să-mi dau seama. L-am lăsat să intre, mai mult din reflex decât din dorință. S-a așezat pe marginea canapelei, udând totul în jur. Am rămas în picioare, cu brațele încrucișate.

— Ce vrei? am repetat, mai aspru de data asta.

Victor a oftat adânc. — Nu știu de unde să încep… Știu că nu merit să fiu aici. Dar nu am unde să mă duc. Am făcut o greșeală uriașă… și acum plătesc pentru ea.

M-am uitat la el fără milă. — Ai plecat acum doisprezece ani. M-ai lăsat singură cu doi copii mici și cu o grămadă de datorii. N-ai dat nici măcar un telefon de Crăciun sau de ziua lor. Ai dispărut ca un laș.

Victor a lăsat capul în jos. — Știu… Nu pot să schimb nimic din ce am făcut. Dar am venit să-ți spun adevărul. Tot adevărul.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ce adevăr? Ce ar mai putea fi spus după atâția ani?

— Irina… (numele amantei lui) m-a dat afară. Nu mai am nimic. Nici casă, nici bani, nici sănătate. Am fost diagnosticat cu cancer la plămâni acum două luni. Nu mai am mult de trăit.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu mă așteptam la asta. Pentru o clipă, am vrut să-i spun că nu mă interesează, că fiecare își merită soarta. Dar ceva din felul în care mă privea m-a făcut să tac.

— De ce ai venit la mine? am întrebat încet.

— Pentru că nu mai am pe nimeni. Și pentru că trebuie să-ți spun ceva ce am ascuns toți acești ani… Nu am plecat doar pentru Irina. Am plecat pentru că eram dator la niște oameni periculoși. Am pus casa pe numele ei ca să scap de ei… și am pierdut totul.

M-am prăbușit pe scaunul din fața lui. — Și copiii? Cum ai putut să-i abandonezi?

Victor a început să plângă în hohote. — Am fost un laș! Mi-a fost frică pentru voi… Mi-au amenințat familia dacă nu plătesc datoria. Am crezut că dacă dispar, vă vor lăsa în pace.

Am simțit cum furia se amestecă cu mila. Ani de zile am crezut că pur și simplu nu ne-a iubit destul. Că a ales altceva în locul nostru. Dar adevărul era mult mai complicat și mai dureros.

— De ce nu ai spus nimic atunci? De ce nu ai cerut ajutor?

— M-am rușinat prea tare… Și apoi Irina m-a convins că e mai bine așa. Că ești puternică și te vei descurca fără mine.

Am izbucnit: — Puternică?! Am muncit zi și noapte ca să nu ne dea banca afară din apartament! Am plâns nopți întregi lângă copii, încercând să le explic de ce tata nu mai vine acasă! Tu habar n-ai ce-ai lăsat în urmă!

Victor s-a ridicat încet și s-a apropiat de mine. — Îmi pare rău… Nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să știi adevărul înainte să mor.

Liniștea s-a lăsat între noi ca o ceață groasă. În minte mi se derulau toate momentele grele: când Maria a făcut febră mare și nu aveam bani de medicamente; când Vlad a întrebat pentru a mia oară „Unde e tata?”; când vecinii șușoteau pe la colțuri despre „femeia părăsită”.

— Copiii nu vor să te vadă, am spus rece.

Victor a dat din cap trist. — Știu… Dar poate le poți spune tu adevărul cândva.

Apoi s-a ridicat să plece, dar s-a clătinat și aproape a căzut. Din instinct, l-am prins de braț. Pentru o clipă, am simțit din nou greutatea trecutului între noi — toate promisiunile nerespectate, toate visele spulberate.

L-am condus până la ușă fără alte cuvinte. Înainte să iasă, s-a întors spre mine:

— Îți mulțumesc că m-ai ascultat… Ești mai bună decât mine.

Am închis ușa încet după el și m-am sprijinit cu spatele de ea, lăsând lacrimile să curgă liber.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la cât de fragil e totul: iubirea, familia, viața însăși. M-am întrebat dacă aș putea vreodată să-l iert cu adevărat sau dacă rănile astea vor rămâne mereu deschise.

Poate că unele răspunsuri nu vin niciodată… Sau poate că iertarea e singura cale spre liniște? Voi ce ați face dacă trecutul v-ar bate la ușă după doisprezece ani?