În umbra soacrei – Cum suspiciunile au destrămat familia mea

— Nu pot să cred că iar ai întârziat, Irina! Ce exemplu dai copiilor? vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna ca un ecou rece în holul mic al apartamentului nostru din Ploiești. Mâinile îmi tremurau pe sacoșa cu cumpărături, iar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria casă.

— Am stat peste program, Lidia, am avut mult de lucru la birou… am încercat să răspund calm, dar deja simțeam cum mi se strânge inima. Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ. Nu mai era bărbatul sigur pe el de la începutul căsniciei noastre. De când mama lui se mutase cu noi, liniștea casei dispăruse.

Totul a început în ziua nunții noastre. Lidia nu m-a privit niciodată cu adevărat în ochi. A stat retrasă, cu buzele strânse, iar la petrecere a șoptit vecinei că „nu știe ce-a găsit Vlad la mine”. Am încercat să trec peste, să cred că timpul va aduce acceptare. Dar fiecare zi era o nouă probă.

Când am rămas însărcinată cu primul nostru copil, Andreea, Lidia a început să facă aluzii. — Să fie sănătoasă… să semene cu tatăl ei, nu cu cine știe cine! spunea cu un zâmbet fals. Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad râdea stânjenit, încercând să schimbe subiectul.

După naștere, Lidia a venit la maternitate cu o privire critică. — Nu prea seamănă cu Vlad… are ochii tăi, dar nasul parcă nu-i de-al nostru. Poate se schimbă pe parcurs… Am plâns în baie, ascunsă de toți. M-am întrebat dacă e vina mea că nu pot fi „suficient de bună” pentru familia lui Vlad.

Anii au trecut și suspiciunile Lidiei s-au adâncit. Când s-a născut băiatul nostru, Radu, a început să bârfească prin bloc. — Nu știu ce să zic… copiii ăștia nu prea seamănă între ei. Poate ar trebui să facă un test…

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am auzit-o pe Lidia vorbind la telefon cu sora ei:

— Eu nu cred că Irina e sinceră cu Vlad. Copiii ăștia… ceva nu e în regulă. O să-i spun lui Vlad să ceară testul acela de paternitate.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am dus la Vlad, cu ochii în lacrimi:

— Vlad, tu chiar crezi ce spune mama ta? Chiar ai nevoie de un test ca să-ți iubești copiii?

El a oftat adânc:

— Irina, știu că nu e adevărat ce spune mama, dar presiunea asta mă termină. Nu mai pot suporta certurile dintre voi…

În acea noapte am dormit pe canapea. M-am simțit singură ca niciodată. Copiii au început să simtă tensiunea. Andreea m-a întrebat într-o zi:

— Mami, de ce bunica nu te place?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că ura și suspiciunea pot otrăvi o familie?

Lidia a început să controleze tot: ce mănâncă copiii, cum se îmbracă, când ies afară. Îmi critica fiecare decizie:

— Nu-i dai destule vitamine! Nu vezi că Radu e prea slab? Andreea are nevoie de meditații, nu te ocupi destul de ea!

Vlad devenise absent. Se refugia în muncă sau ieșea cu prietenii. Eu mă simțeam captivă într-un coșmar fără sfârșit.

Într-o zi, am găsit pe masa din sufragerie o broșură despre teste ADN. Era clar: Lidia voia să mă umilească până la capăt. Am luat broșura și am aruncat-o la gunoi.

Seara aceea a fost momentul de cotitură. Lidia a intrat în camera copiilor fără să bată și a început să le pună întrebări ciudate:

— Voi știți cine e tatăl vostru? V-a spus mama voastră adevărul?

Am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai suport! Ieși din camera copiilor mei!

Vlad a venit alergând:

— Ce se întâmplă aici?

— Mama ta ne distruge familia! Ori pleacă ea, ori plec eu!

A urmat o ceartă cumplită. Copiii plângeau în camera lor. Lidia țipa că eu sunt o „străină” care vrea să-l îndepărteze pe Vlad de familia lui.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat cu copiii la sora mea, Mihaela. Vlad nu m-a oprit. A rămas singur cu mama lui.

Au trecut luni de zile până când Vlad a venit la mine:

— Irina, îmi pare rău… Am greșit că nu te-am apărat. Mama… nu se va schimba niciodată.

Nu știam dacă mai pot avea încredere în el. Copiii erau triști și retrași. Familia noastră era distrusă de suspiciuni și orgolii.

Acum locuiesc singură cu Andreea și Radu. Vlad vine uneori să-i vadă, dar între noi s-a ridicat un zid greu de trecut.

Mă întreb adesea: câte familii sunt ruinate de neîncredere și prejudecată? Oare cât rău poate face o singură voce otrăvită într-o casă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?