Umbrele din Schimbătorul de Viteze

— Ce naiba e asta, Vlad? am întrebat, cu vocea tremurândă, ținând în mână o gumă de păr verde cu sclipici. Mă uitam la el, în timp ce el încerca să-și pună centura, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Era o sâmbătă obișnuită, dar pentru mine timpul se oprise. În schița aceea de secundă, am simțit cum tot ce știam despre viața mea se clatină.

Nu știu ce m-a făcut să deschid schița torpedoului. Poate rutina, poate dorința de a găsi un pachet de șervețele. Dar când am tras de clapetă, pe genunchii mei s-au revărsat obiecte străine: o gumă de păr verde cu sclipici, un bon de la cafeneaua „Portowe” — două latte și un cheesecake, ora 22:47, sâmbătă — și un ruj roz pal. Am simțit că mă sufoc.

— Ești bine? a întrebat Vlad, prefăcându-se că nu vede ce țin în mână.

— Ce-i cu astea? am repetat, mai apăsat. Ochii lui au fugit spre volan, apoi spre geam. Știam privirea aia — privirea omului prins cu minciuna.

— Nu știu… probabil au rămas de la colega mea, Irina. Am dus-o acasă săptămâna trecută după ședință.

Minciuna era atât de prost spusă încât m-a durut. Irina era o femeie trecută de cincizeci de ani, cu părul scurt și mereu cu pantofi comozi. Nu purta niciodată gumă de păr cu sclipici sau ruj roz pal.

Am închis torpedoul încet, ca și cum aș fi vrut să închid și rana care tocmai se deschisese în mine. Restul zilei am mers ca pe pilot automat. Am făcut cumpărături, am gătit pentru copii, am zâmbit la glumele lui Vlad la masă. Dar în capul meu rulau imagini: Vlad cu o altă femeie, râzând la cafenea, împărțind cheesecake-ul pe care eu nu l-am gustat niciodată.

Noaptea, când copiii dormeau și Vlad se uita la televizor, am luat bonul și l-am studiat. „Portowe” era o cafenea la marginea orașului, unde nu mergeam niciodată împreună. Am căutat pe Facebook locația și am văzut poze cu pereți albaștri și lumini calde. Mi-am imaginat-o pe ea — cine era ea? — stând acolo cu Vlad, râzând la glumele lui stângace.

A doua zi dimineață, i-am spus mamei că am nevoie să ies singură. Am condus până la „Portowe”. Am intrat tremurând, ca și cum aș fi pășit pe un teritoriu interzis. O chelneriță tânără m-a întâmpinat cu un zâmbet:

— Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta?

— Bună… Ați văzut cumva un bărbat brunet, cam 40 de ani, vine des aici?

Chelnerița s-a uitat la mine cu o privire complice:

— Da… vine uneori cu o fată tânără, blondă. Par mereu foarte veseli.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am comandat o cafea doar ca să nu izbucnesc în plâns acolo, sub privirile străinilor. Am stat și m-am uitat la pereții albaștri, încercând să-mi imaginez cum ar fi fost dacă Vlad ar fi venit aici cu mine.

Când m-am întors acasă, Vlad era în curte cu copiii. M-am uitat la el altfel — nu ca la bărbatul pe care îl iubeam de doisprezece ani, ci ca la un străin care îmi invadase viața. Seara, după ce copiii au adormit, l-am confruntat:

— Vlad, te rog să nu mă minți. Cine e fata cu care mergi la „Portowe”?

A tăcut mult timp. Apoi a oftat greu:

— E Mara. O colegă nouă… Am început să vorbim mai mult decât ar fi trebuit. Nu s-a întâmplat nimic… încă.

„Încă.” Cuvântul acela mi-a sfâșiat inima. Am simțit că mă prăbușesc.

— De ce? Ce-ți lipsește acasă?

A ridicat din umeri:

— Nu știu… Poate eu sunt problema. Poate rutina… Poate că nu mai știu cine sunt.

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la copii, la casa noastră mică din cartierul vechi al orașului, la serile în care adormeam toți patru pe canapea uitându-ne la desene animate. M-am gândit dacă aș putea ierta sau dacă ar trebui să plec.

Zilele au trecut greu. Vlad a încercat să fie mai prezent acasă — aducea flori, gătea cina, se juca mai mult cu copiii. Dar între noi era mereu o distanță invizibilă, ca o rană care nu se mai închide.

Mama mi-a spus într-o seară:

— Fata mea, nimeni nu trăiește viața perfectă din poze. Toți avem umbrele noastre. Întrebarea e dacă poți trăi cu ele sau nu.

Nu știu încă răspunsul. Uneori mă gândesc că ar trebui să plec și să-mi refac viața departe de minciuni. Alteori mă uit la copiii noștri și mă întreb dacă merită să sacrific totul pentru o greșeală care poate fi iertată.

Poate că fiecare familie are un torpedou plin de secrete. Întrebarea e: cât poți duce fără să te frângi? Și dacă adevărul doare atât de tare… merită să-l cauți până la capăt?