„Scrie totul pe numele meu!” – Lupta mea pentru casă, fiica mea și demnitatea pierdută

„Írd át mindent a nevemre! Miért hittél neki? Ő csak becsap!” – cuvintele acestea, rostite cu o ură pe care nu i-o știam, mi-au răsunat în minte toată noaptea. Nu, nu era un vis urât. Era realitatea crudă, urlată de Radu, soțul meu de aproape cincisprezece ani, în mijlocul sufrageriei noastre din Pitești, cu Ilinca ascunsă după ușa dormitorului, plângând în șoaptă.

Totul a început într-o seară obișnuită de joi. Mă întorsesem de la serviciu mai devreme, cu gândul să-i fac o surpriză lui Radu – să gătească împreună cina preferată a Ilincăi, paste cu sos alb și pui. Dar când am intrat în casă, am simțit imediat că ceva nu e în regulă. Radu vorbea la telefon, cu voce joasă, dar tonul lui era altfel – dulceag, aproape lingușitor. Am recunoscut râsul acela fals pe care îl folosea doar când încerca să impresioneze pe cineva. Am stat câteva secunde în hol, ascultându-l cum îi promitea „ei” că va rezolva totul și că „nu trebuie să-și facă griji”.

Când m-a văzut, a închis telefonul brusc și a încercat să zâmbească. „Ai venit mai devreme?” a spus, dar ochii lui fugeau spre geam. Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când îl suspectam că mă minte, dar niciodată nu avusesem curajul să-l confrunt direct. În seara aceea însă, ceva s-a rupt în mine.

„Cu cine ai vorbit?” am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

„Cu un coleg de la muncă”, a răspuns el, evitând privirea mea.

Nu l-am crezut. Și nici nu trebuia să-l cred. Pentru că la nici o oră după aceea, am primit un mesaj anonim pe Facebook: „Soțul tău te minte. Are o relație cu Ramona de la contabilitate.”

Ramona… O știam vag, o femeie cu zece ani mai tânără ca mine, mereu aranjată și cu zâmbetul acela fals lipit pe buze. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în baie și am plâns în liniște, ca să nu mă audă Ilinca.

A doua zi dimineață, Radu a plecat devreme la serviciu. Eu am rămas acasă, incapabilă să mă adun. Am sunat-o pe mama, sperând să găsesc alinare. Dar răspunsul ei m-a lovit ca un pumn: „Poate că tu ai greșit cu ceva. Poate nu l-ai mai făcut fericit.”

M-am simțit trădată nu doar de Radu, ci și de propria mea mamă. Singura care mi-a fost alături a fost sora mea mai mică, Cristina. „Nu e vina ta”, mi-a spus ea la telefon. „Nu-l lăsa să te calce în picioare.”

În zilele următoare, adevărul a ieșit la iveală ca o rană deschisă: Radu nu doar că avea o relație cu Ramona, dar plănuia să vândă casa pe numele lui – casa pentru care muncisem împreună ani de zile – și să plece cu ea la București.

Când l-am confruntat, a explodat: „Scrie totul pe numele meu! Oricum tu n-ai contribuit cu nimic! De ce ai crezut-o pe Cristina? Ea doar vrea să ne despartă!”

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. Ilinca a venit plângând la mine: „Mami, tati pleacă? Eu unde o să stau?”

Am știut atunci că trebuie să lupt. Nu doar pentru mine, ci pentru ea. Am început să caut avocați, să adun acte – contracte de muncă, extrase de cont, orice dovedea că am contribuit la casă. Radu a devenit tot mai agresiv verbal; îmi lansa amenințări subtile: „Dacă nu faci ce spun eu, n-o să mai vezi fata.”

Într-o zi, m-am trezit cu Ramona la ușă. „Nu te mai agita degeaba”, mi-a spus rece. „Radu oricum va câștiga totul. Ești slabă.”

Am simțit furie și rușine în același timp. Dar privirea Ilincăi m-a ținut pe linia de plutire.

Procesul de divorț a fost un coșmar. Radu a adus martori falși care susțineau că el plătise totul; mama mea a refuzat să vină la tribunal – „Nu vreau să mă bag între voi”, mi-a spus rece la telefon.

Cristina însă a depus mărturie pentru mine. A povestit cum eu eram cea care mergea la bancă să plătească ratele când Radu era plecat la pescuit sau la bere cu prietenii.

Au urmat luni de stres și nesiguranță. Ilinca a început să facă coșmaruri; se trezea noaptea plângând după tatăl ei. Eu încercam să fiu puternică ziua și plângeam noaptea pe ascuns.

Într-un final, judecătoarea – o femeie severă pe nume Doina Popescu – mi-a dat dreptate: casa rămânea pe numele meu și custodia Ilincăi era comună, dar fata urma să locuiască cu mine.

Radu a plecat fără să se uite înapoi. Ramona nu l-a primit până la urmă; am auzit că s-au certat după ce el a pierdut casa.

Mama m-a sunat după luni de tăcere: „Poate ai avut dreptate… Poate că nu l-am cunoscut nici eu pe Radu.” I-am răspuns calm: „Poate nici eu nu m-am cunoscut destul.”

Acum stau pe terasa casei mele – a noastră, a Ilincăi și a mea – și privesc apusul peste cartierul liniștit. Încerc să-mi adun gândurile și curajul pentru ziua de mâine.

Mă întreb adesea: câți dintre noi își pierd demnitatea încercând să salveze ceva ce nu mai poate fi salvat? Și câți găsesc puterea să se ridice din cenușă pentru copiii lor? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să nu renunțe.