Când prietenia devine povară: Povestea mea cu vecina Irina

— Camelia, te rog, doar o oră! Nu găsesc pe nimeni altcineva, iar Vlad nu poate lipsi de la serviciu… vocea Irinei răsuna disperată din spatele ușii, iar eu, cu mâna pe clanță, simțeam deja cum stomacul mi se strânge. Era a treia oară săptămâna asta când mă ruga să stau cu fetița ei, Mara.

Am deschis ușa și am zâmbit forțat. — Bine, Irina, adu-o. Dar doar o oră, da? Am și eu treabă azi.

Irina a oftat ușurată și a dispărut în fugă, lăsându-mă cu Mara, care deja își scotea jucăriile din rucsac. M-am așezat pe canapea și am privit-o cum se joacă. Era un copil bun, dar nu era copilul meu. Și nu era responsabilitatea mea. Dar cum să-i spun asta Irinei, după atâția ani în care ne-am ajutat reciproc?

Totul începuse firesc. Ne mutasem în același bloc acum șapte ani. Eu și soțul meu, Sorin, nu aveam copii, dar ne plăcea liniștea și rutina noastră. Irina și Vlad erau tineri, entuziaști, mereu cu planuri mari. Când s-a născut Mara, am fost printre primii care au ținut-o în brațe. Am simțit că fac parte din familie.

La început, Irina mă ruga rar să o ajut. O oră-două, cât mergea la medic sau la cumpărături. Îmi plăcea să fiu utilă. Dar încet-încet, cererile au devenit tot mai dese. O dată pe săptămână, apoi de două ori, apoi aproape zilnic. Sorin a început să bombăne.

— Camelia, nu ești bonă! Ai și tu viața ta! De ce nu-i spui?

— Nu pot… E greu cu un copil mic. Și n-au pe nimeni aici…

— N-au pentru că nu caută! Tu le-ai devenit soluția comodă.

Avea dreptate, dar mă simțeam vinovată la gândul că aș putea refuza. Ce fel de prietenă aș fi? Dar zilele treceau și oboseala se aduna. Nu mai aveam timp pentru mine, pentru Sorin, pentru micile mele bucurii: cititul, grădinăritul pe balcon, plimbările prin parc.

Într-o seară, după ce Mara plecase acasă, m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns. Sorin m-a luat în brațe.

— Camelia, trebuie să-i spui. Nu poți continua așa.

— Dar dacă se supără? Dacă nu mai vorbește cu mine?

— Atunci poate nu era o prietenie adevărată…

Am dormit prost în noaptea aceea. M-am gândit la toate momentele frumoase petrecute cu Irina: cafeaua băută pe balcon în diminețile de vară, serile când râdeam până târziu, ajutorul pe care ni l-am dat la nevoie. Dar am văzut și cum relația noastră s-a schimbat: din prietenie sinceră într-un dezechilibru dureros.

A doua zi dimineață, Irina m-a sunat din nou.

— Camelia, te rog frumos… azi trebuie să merg la bancă și nu pot lua copilul cu mine…

Am inspirat adânc.

— Irina… trebuie să vorbim.

S-a lăsat liniștea la celălalt capăt al firului.

— Ce s-a întâmplat?

— Simt că am ajuns într-un punct în care nu mai pot să te ajut atât de des. Am nevoie de timp pentru mine și pentru familia mea. Nu vreau să te superi, dar nu pot fi mereu disponibilă.

Irina a tăcut câteva secunde bune.

— Adică… vrei să spui că nu mai vrei să stai cu Mara?

— Nu e vorba că nu vreau… dar nu mai pot atât de des. Poate găsești o bonă sau mai rogi pe altcineva din bloc…

Vocea ei s-a schimbat brusc.

— Camelia, știi cât de greu ne este! Nu avem bani de bonă și nici rude aproape! Tu erai singura mea speranță…

M-am simțit ca ultimul om. Dar am rămas fermă.

— Îmi pare rău… chiar îmi pare rău. Dar trebuie să mă gândesc și la mine.

A închis telefonul fără să mai spună nimic. Am rămas cu receptorul în mână și cu inima strânsă.

Zilele următoare au fost reci între noi. Ne întâlneam pe scară și abia ne salutam. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Sorin m-a susținut.

— Ai făcut ce trebuia. Prietenia nu înseamnă sacrificiu fără limite.

După o săptămână, Irina a venit la ușa mea. Avea ochii roșii de plâns.

— Camelia… îmi pare rău dacă te-am împovărat prea mult. N-am vrut să profit de tine… doar că eram disperată.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Știu că ți-e greu… dar și mie mi-a fost greu să spun „nu”. Poate ar trebui să vorbim mai deschis una cu cealaltă…

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Nu mai sunt „bona” de serviciu, dar suntem din nou prietene — cu limite sănătoase.

Uneori mă întreb: câți dintre noi uităm de noi înșine doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Unde tragem linia între ajutor sincer și sacrificiu inutil?