Nu-mi voi sacrifica viața pentru greșelile altora – Elza și lupta pentru propriul cămin

— Elza, trebuie să vorbim. Vocea lui Doru, soțul meu, răsuna stins în bucătăria mică, unde aburii cafelei se amestecau cu mirosul de pâine prăjită. Era o dimineață obișnuită de aprilie, dar în aer plutea ceva apăsător. M-am uitat la el peste ceașca de cafea, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși știam că nu va fi nimic bun.

— Mama… și fratele meu… au probleme mari cu banca. Dacă nu plătesc datoria până la sfârșitul lunii, pierd casa. S-au gândit… poate am putea vinde apartamentul nostru și să-i ajutăm.

Mi s-a tăiat respirația. Apartamentul nostru! Singurul lucru pe care îl aveam cu adevărat al nostru, după ani de chirii, mutări și sacrificii. L-am cumpărat împreună, dar eu am pus avansul din banii moșteniți de la bunica mea. Era locul unde visam să avem copii, să îmbătrânim împreună. Și acum, Doru voia să-l dăm pentru greșelile altora.

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Doru! am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima.

El a oftat și a privit în podea.

— Știu că nu e corect… Dar sunt familia mea. Nu pot să-i las pe drumuri.

— Și eu ce sunt? Familia ta nu sunt și eu? Tu chiar crezi că pot renunța la tot ce am construit doar pentru că fratele tău a făcut afaceri proaste?

Nu mi-a răspuns. S-a ridicat și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Ani de zile am fost cea care a cedat mereu: la concedii, la deciziile mari, la vizitele interminabile la socri unde eram mereu privită ca o străină.

În acea zi, am hotărât că nu voi mai fi invizibilă.

Seara, când Doru s-a întors acasă, l-am găsit pe balcon, privind orașul. M-am apropiat încet.

— Doru, nu pot să fac asta. Nu pot să-mi vând casa pentru greșelile altora. Îmi pare rău pentru mama ta, dar nu e vina mea că fratele tău a băgat familia în datorii.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu ce să fac…

— Poate ar trebui să vorbești cu el. Să-l întrebi ce plan are el să iasă din asta. Nu putem fi mereu noi cei care salvăm situația.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu telefonul vibrând insistent. Era Camelia, cumnata mea.

— Elza, te rog… Nu ne lăsați pe drumuri! Copiii mei unde să meargă? Tu ai mereu totul perfect! De ce nu poți să ne ajuți?

Vocea ei era încărcată de reproșuri și disperare. Am simțit un nod în gât.

— Camelia, îmi pare rău… Dar nu pot să sacrific totul pentru greșelile altora. Și eu am dreptul la liniște și siguranță.

A închis brusc. Știam că vor urma zile grele.

În următoarele săptămâni, presiunea a crescut. Socrul meu a venit la noi acasă, cu ochii roșii de supărare.

— Elza, tu ești femeie deșteaptă… Fără ajutorul vostru suntem pierduți! Nu poți fi atât de rece!

Am simțit cum toată familia lui Doru mă privește ca pe un dușman. Chiar și el devenise distant, tăcut, ca și cum ar fi fost prins între două lumi.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă în care mi-a spus că „nu înțeleg ce înseamnă familia”, am plecat la mama mea. Am stat pe canapeaua veche din sufrageria copilăriei mele și am plâns ca un copil.

— Mamă, de ce trebuie mereu femeia să renunțe la tot? De ce trebuie să port eu povara greșelilor altora?

Mama m-a strâns în brațe.

— Pentru că ai inimă mare, dar trebuie să înveți să spui nu. Altfel te pierzi pe tine.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. M-am întors acasă hotărâtă să nu mai cedez.

Într-o duminică dimineață i-am chemat pe toți la noi: Doru, părinții lui, fratele și Camelia. Am pus cafeaua pe masă și am vorbit clar:

— Îmi pare rău pentru situația voastră, dar nu voi vinde apartamentul nostru. Vreau să vă ajut cu ce pot: vă pot ajuta să găsiți un avocat sau să discutați cu banca despre o reeșalonare. Dar casa noastră rămâne a noastră.

A urmat o liniște apăsătoare. Camelia a izbucnit în plâns, socrul meu s-a ridicat nervos și a trântit ușa. Doru m-a privit lung, cu ochii umezi.

— Poate ai dreptate… Poate e timpul ca fiecare să-și poarte crucea.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Relația mea cu familia lui Doru s-a răcit definitiv. Dar între noi doi s-a născut o nouă sinceritate – una dureroasă, dar adevărată.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Dar când mă uit la apartamentul nostru mic și luminos, știu că am ales pentru mine – pentru prima dată după mult timp.

Oare câte femei mai trăiesc povestea mea? Câte dintre noi își pierd vocea sub greutatea datoriilor altora? Poate e timpul să ne întrebăm: cât din viața noastră suntem dispuse să dăm pentru greșelile celorlalți?