„Mama m-a trădat și a lăsat totul surorii mele”: Povestea unei moșteniri amare

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să-mi faci asta? vocea mea răsună spartă prin apartamentul mic, în timp ce țin în mână testamentul mamei. Hârtia tremură între degetele mele, iar ochii mi se încețoșează de lacrimi. Irina, sora mea mai mică cu patru ani, stă în fața mea cu brațele încrucișate și privirea rece.

— Nu eu am decis, Ana. Mama a vrut așa. Poate dacă ai fi fost mai prezentă…

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. Îmi amintesc cum, în ultimii ani, am alergat între două joburi ca să pot plăti ratele la apartamentul meu din București, cum veneam la mama la fiecare sfârșit de săptămână, chiar dacă eram epuizată. Irina era mereu „fata bună”, cea care rămânea acasă, care îi aducea ceaiuri și îi asculta poveștile. Dar eu eram cea care o ducea la doctor, cea care îi cumpăra medicamentele scumpe pe care nu și le permitea din pensia ei.

— Nu e corect! strig, simțind cum furia îmi urcă în gât. Tata a muncit o viață întreagă pentru casa asta. Și tu… tu primești totul? Eu nu contez?

Irina ridică din umeri, evitându-mi privirea. — Mama a zis că tu te descurci singură. Că ai tot ce-ți trebuie. Eu… eu am rămas aici cu ea.

Mă prăbușesc pe canapea, cu capul în mâini. Îmi aud inima bătând nebunește și simt cum lumea mea se prăbușește. Toate amintirile din copilărie — serile când stăteam împreună la masă, vacanțele la bunici, certurile și împăcările — se amestecă acum cu gustul amar al trădării.

După înmormântare, rudele au început să șușotească. „Săraca Ana, a muncit atât și uite cum a rămas…” „Irina a știut să se bage sub pielea mamei…” Mă simțeam ca un animal rănit, expus privirilor tuturor. M-am dus la notar cu speranța că poate e o greșeală. Dar nu era. Totul era clar: casa părintească, terenul de la țară, economiile — toate erau ale Irinei.

Într-o seară, după ce am băut prea mult vin singură în bucătăria mea mică, am sunat-o pe mătușa Lenuța.

— Draga mea, știu că doare… Dar poate mama ta a avut motivele ei. Poate a vrut să vă protejeze pe amândouă…

— Să ne protejeze? Cum? Lăsându-mă fără nimic?

— Poate a crezut că tu ești mai puternică… Că Irina nu s-ar descurca fără sprijin…

Am închis telefonul plângând. Nu voiam să aud scuze. Voiam doar să simt că cineva mă înțelege.

Au urmat luni de tăcere între mine și Irina. Ea s-a mutat în casa noastră veche și a început să renoveze. Mi-a trimis un mesaj sec: „Dacă vrei ceva din lucrurile mamei, vino să le iei până la sfârșitul lunii.”

Am intrat în casa copilăriei mele ca într-un muzeu străin. Pereții erau deja vopsiți altfel, mobila mutată. Am găsit într-o cutie veche scrisorile mele către mama din taberele de vară, o păpușă stricată pe care o iubeam când eram mică și o fotografie cu noi trei — eu, Irina și mama — zâmbind larg la ziua mea de 10 ani.

Irina a apărut în ușă.

— Ana… știu că e greu. Dar nu vreau să ne certăm toată viața.

— Prea târziu pentru asta, i-am răspuns cu voce joasă.

— Mama te-a iubit la fel de mult ca pe mine. Doar că… nu știu de ce a făcut asta.

Am plecat fără să mă uit înapoi. În taxiul spre casă am plâns ca un copil abandonat.

În lunile care au urmat, am încercat să-mi văd de viață. Dar fiecare factură neplătită, fiecare weekend petrecut singură îmi amintea că nu mai am niciun refugiu. Prietenii încercau să mă consoleze:

— Ana, nu te coborî la nivelul lor! Dă-i în judecată!

— Nu vreau scandaluri… Dar nici nu pot să accept nedreptatea asta.

Am început să citesc despre procesele de moștenire, despre drepturile copilului dezmoștenit. Am aflat că legea românească protejează „rezerva succesorală”, dar mama găsise o portiță: făcuse donații către Irina încă din timpul vieții.

Într-o zi am primit un plic cu acte de la avocatul Irinei: „Vă rugăm să eliberați terenul de la țară până la sfârșitul lunii.” Am simțit că mă sufoc. Terenul acela era locul unde mergeam vara cu tata să culegem cireșe. Cum putea Irina să fie atât de rece?

Am decis să merg la ea și să-i spun tot ce aveam pe suflet.

— Irina, nu vreau banii sau casa. Vreau doar să știu de ce mama a făcut asta! Ce i-ai spus? Ce s-a întâmplat?

Irina a izbucnit în plâns.

— Nu i-am spus nimic! Doar… eram aici când tu nu puteai veni. Mama era bolnavă și avea nevoie de cineva mereu lângă ea. Poate s-a simțit singură…

Am simțit pentru prima dată milă pentru sora mea. Poate că nici ea nu era fericită cu povara asta.

Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră e încă rece, dar uneori ne sunăm de Crăciun sau Paște. Casa copilăriei mele nu mai există pentru mine — dar am început să construiesc altceva: o viață nouă, fără iluzii despre familie perfectă.

Uneori mă întreb: oare sângele chiar ne leagă? Sau suntem doar niște străini care împart aceleași amintiri? Ce înseamnă dreptatea într-o familie — și merită să lupți pentru ea dacă pierzi tot restul?