„Nu sunt o povară!” – Lupta mea pentru respect în familia soțului

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot să fiu tratată ca o povară în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce copiii dormeau în camera alăturată.

Soțul meu, Sorin, s-a uitat la mine cu neputință. — Mamă e… mai dificilă, știi și tu. Dar nu trebuie să o iei personal. O să treacă.

Dar nu trecea. De când m-am mutat la ei, după nuntă, fiecare zi era o luptă. Soacra mea, doamna Viorica, avea mereu ceva de comentat: ba că nu gătesc ca lumea, ba că nu fac curat destul de bine, ba că stau acasă „pe banii lor”, de parcă aș fi fost un parazit. Când am rămas însărcinată cu primul copil, am simțit pentru prima dată o urmă de speranță că poate se va schimba ceva. Dar nu. După ce l-am născut pe Vlad, iar apoi pe Ilinca, reproșurile au devenit și mai apăsătoare.

— Ce faci toată ziua? Te uiți la telenovele și mănânci din banii noștri? Eu la vârsta ta munceam la fabrică și creșteam doi copii! mă apostrofa Viorica aproape zilnic.

Încercam să îi explic că îngrijirea a doi copii mici nu e deloc ușoară. Că nopțile nedormite mă storc de energie, că abia apuc să mănânc sau să fac un duș. Dar nu mă asculta nimeni. Sorin era mereu la muncă, iar când venea acasă, încerca să evite conflictele.

— Las-o, mamă, că are grijă de copii! îi spunea el uneori Vioricăi, dar vocea lui era slabă, fără convingere.

Într-o zi, după ce Ilinca a făcut febră mare și am stat cu ea toată noaptea în brațe, Viorica a intrat în cameră fără să bată la ușă.

— Iar nu ai făcut nimic prin casă! Uite ce e aici! De ce nu te duci la muncă? Toate femeile muncesc! Numai tu stai ca o regină!

M-am simțit atât de mică atunci. Am vrut să țip, să-i spun cât de greu îmi este, dar m-am abținut. Am luat-o pe Ilinca în brațe și am ieșit în curte, unde am plâns în liniște.

Mama mea mă suna des și mă întreba dacă sunt bine.

— Mamă, nu mai rezista mult acolo. Dacă nu te respectă, vino acasă! îmi spunea ea cu vocea tremurândă.

Dar nu voiam să renunț. Nu voiam să fiu „fata care a fugit de la soacră”. Voiam să demonstrez că pot să rezist, că pot să-mi cresc copiii cu demnitate.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorica — care mă acuza că Vlad s-a îmbolnăvit pentru că „nu știu să-l îmbrac” — am izbucnit în fața lui Sorin:

— De ce nu mă aperi? De ce nu-i spui că nu sunt o povară? Că fac tot ce pot?

Sorin a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— E greu… E mama. Nu vreau scandaluri.

Atunci am simțit că sunt singură. Singură într-o casă plină de oameni. Singură cu doi copii mici și cu o soacră care mă privea ca pe un intrus.

Au urmat luni grele. Am început să caut joburi online, să fac traduceri pentru câțiva bănuți în plus. Dar Viorica tot nu era mulțumită.

— Ce-i cu prostiile astea? Să te văd la muncă adevărată! La birou sau la fabrică! Asta-i muncă?

Într-o zi, când Vlad a venit acasă plângând pentru că bunica îi spusese că „mama lui nu face nimic”, am simțit că mi se rupe sufletul.

— Mami, tu chiar nu faci nimic? m-a întrebat el cu ochii mari.

L-am strâns tare la piept și i-am spus:

— Ba da, puiule. Mami face tot ce poate pentru tine și surioara ta.

Am început să mă gândesc serios să plec. Să-mi iau copiii și să mergem la mama mea. Dar Sorin m-a rugat să mai am răbdare.

— O să vorbesc eu cu ea, promit!

A doua zi dimineață, l-am auzit pe Sorin ridicând tonul la Viorica:

— Gata! Ajunge! Nu mai vreau să o jignești pe Maria! Fără ea, casa asta ar fi pustie!

A fost pentru prima dată când cineva m-a apărat cu adevărat. Viorica s-a uitat la mine cu ochii plini de ură și a ieșit trântind ușa.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Nu m-a mai jignit direct, dar răceala dintre noi a rămas. Am început să ies mai des cu copiii în parc, să vorbesc cu alte mame care treceau prin aceleași probleme. Am descoperit că nu sunt singură.

Acum, după trei ani de la nuntă, încă locuim împreună. Încerc să-mi păstrez demnitatea și să le ofer copiilor mei un exemplu de curaj și răbdare. Dar uneori mă întreb: cât trebuie să îndure o femeie pentru a fi acceptată? Cât valorează munca unei mame care stă acasă?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Până atunci, mă întreb: câte dintre voi v-ați simțit vreodată ca mine? Ce ați fi făcut în locul meu?