Casa care nu a fost niciodată a mea. Adevărul amar despre o familie ce trebuia să fie adăpostul meu

— Ieși din casa asta! Nu ai niciun drept aici! Țipătul soacrei mele, doamna Viorica, a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, cu miros de ciorbă și mobilă veche. M-am oprit din strânsul hainelor lui Radu, soțul meu, și am simțit cum inima mi se strânge. Îmi tremurau mâinile pe cămașa lui preferată, aceea albastră pe care i-o călcam mereu cu grijă.

— Viorica, te rog, nu acum… am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut printre pașii grei ai bărbatului meu care cobora scările.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat Radu, privind când la mine, când la mama lui.

— Soția ta nu mai are ce căuta în casa asta! a răspuns Viorica, cu ochii injectați de furie. Nu e casa ei! N-a fost niciodată!

M-am uitat la Radu, așteptând să spună ceva, să mă apere, dar el a tăcut. În acea tăcere am simțit cum tot ce construisem împreună se clatină. Am simțit că nu mai am aer.

Am crescut într-un apartament mic din Ploiești, cu părinți muncitori și simpli. Când l-am cunoscut pe Radu, am crezut că viața mea va fi altfel. El era calm, blând, avea un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Când m-a cerut de soție, am acceptat fără să clipesc. Ne-am mutat în casa părinților lui dintr-un sat de lângă oraș, cu promisiunea că vom construi ceva al nostru. Dar anii au trecut și casa nu a devenit niciodată „acasă” pentru mine.

Viorica nu m-a acceptat niciodată cu adevărat. Mă privea mereu ca pe o intrusă. Îmi critica mâncarea, felul în care îmi cresc copiii — pe Ana și Vlad — și chiar modul în care îmi aranjam părul. Radu era prins între noi două și, de cele mai multe ori, prefera să tacă.

În acea zi, după ce Viorica a plecat trântind ușa bucătăriei, am rămas singură cu Radu. Am încercat să-i privesc ochii, dar el s-a uitat în podea.

— Radu, spune-mi… chiar vrei să plec?

— Nu știu ce să spun, Livia… E casa mamei. Eu nu pot să mă cert cu ea…

— Dar noi? Familia noastră? Copiii?

A ridicat din umeri și a ieșit fără să spună nimic. Am simțit cum mă prăbușesc în mine însămi. Am plâns toată noaptea, ascunsă sub pătură, ca să nu mă audă copiii.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Viorica în bucătărie, vorbind la telefon cu sora ei.

— …și să vezi ce tupeu are! Crede că dacă a făcut doi copii cu băiatul meu, i se cuvine totul! Dar eu nu uit ce a făcut mama ei…

Am înghețat. Ce făcuse mama mea? Am ieșit din cameră și am întrebat-o direct:

— Ce vrei să spui cu asta?

Viorica m-a privit rece.

— N-ai dreptul să întrebi nimic! Familia ta ne-a distrus viața acum douăzeci de ani! Tatăl tău l-a păcălit pe soțul meu și ne-a luat jumătate din pământ!

M-am simțit ca lovită de tren. Nu știam nimic despre asta. Mama murise când aveam șaisprezece ani și tata nu vorbea niciodată despre trecut.

În zilele următoare, am încercat să aflu adevărul. L-am sunat pe tata și l-am întrebat direct:

— Tată, ce s-a întâmplat cu familia lui Radu înainte să mă mărit?

A oftat adânc.

— Livia, sunt lucruri pe care am vrut să le uităm… Da, am avut o dispută pentru niște pământuri. Dar nu eu am început-o. Tatăl lui Radu a falsificat niște acte și ne-a lăsat fără nimic. Mama ta s-a îmbolnăvit de supărare…

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Adevărul era altul decât cel spus de Viorica. M-am dus la Radu și i-am povestit totul.

— Radu, trebuie să vorbim! Mama ta minte! Tata mi-a spus adevărul!

Radu m-a privit lung.

— Nu vreau să aud! Nu vreau scandaluri! Eu nu pot trăi între două focuri!

Atunci am înțeles: nu aveam niciun sprijin. Casa aceea nu fusese niciodată a mea. Eram doar o chiriașă în propria viață.

În următoarele săptămâni, Viorica a devenit tot mai agresivă. Îmi ascundea lucrurile, îi întorcea pe copii împotriva mea, îi spunea Anei că „mama ta nu știe nimic”. Radu era tot mai absent. Într-o seară, după ce copiii au adormit, m-am uitat la el:

— Radu, nu mai pot trăi așa. Ori plecăm noi toți împreună și ne facem un rost al nostru, ori plec doar eu cu copiii.

S-a ridicat nervos:

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Eu nu pot să-mi las mama singură!

Am simțit un gol imens în suflet. Mi-am făcut bagajele noaptea aceea și dimineața am plecat cu Ana și Vlad la tata. El ne-a primit cu brațele deschise.

Au trecut luni de atunci. Am început să lucrez ca educatoare la grădinița din cartier și încet-încet mi-am recâștigat demnitatea. Copiii s-au adaptat greu la început, dar acum zâmbesc din nou.

Uneori mă gândesc la Radu și la casa aceea care trebuia să fie adăpostul meu. Mă întreb dacă familia e locul unde te-ai născut sau locul unde ești iubit și respectat.

Oare câți dintre noi trăim în case care nu ne aparțin cu adevărat? Câți avem curajul să alegem demnitatea în locul fricii?