Umbre în sufragerie: Viața mea cu soacra și căutarea liniștii

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! — vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu amintiri vechi și mobile grele. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. E a treia oară săptămâna asta când izbucnește. De data asta, motivul e banal: am uitat să pun sare în ciorbă.

— Îmi pare rău, doamnă Lidia, chiar nu am vrut… — încerc să spun, dar mă întrerupe cu un gest nervos.

— Nu ești bună de nimic! Dacă ar fi fost mama ta aici, te-ar fi învățat să fii gospodină! — mă lovește vorba ei ca o palmă. Mă uit la soțul meu, Radu, care stă la masa din colț cu ochii în telefon. Nu zice nimic. Niciodată nu zice nimic.

M-am mutat la ei acum doi ani, după ce apartamentul nostru din Militari a fost vândut peste noapte de proprietar. Radu a zis că e doar temporar, „până ne punem pe picioare”. Dar timpul s-a scurs ca nisipul printre degete și încă suntem aici, în apartamentul de la etajul patru din Drumul Taberei, cu miros de cafea arsă și tensiuni care plutesc în aer.

La început am încercat să-i câștig inima Lidiei. I-am adus flori de 8 Martie, am gătit împreună cozonaci de Paște, am ascultat poveștile despre tinerețea ei la fabrica de textile. Dar orice aș fi făcut, parcă nu era niciodată destul. „Nu știi să calci cămășile lui Radu”, „Nu pui destul zahăr în compot”, „Nu știi să crești un copil” — fiecare reproș era ca o piatră pusă pe sufletul meu.

Cel mai greu mi-a fost când am pierdut sarcina anul trecut. Aveam trei luni și visam deja la camera copilului. Într-o noapte m-am trezit cu dureri cumplite și totul s-a sfârșit înainte să apuc să spun „mamă”. Lidia a venit la spital cu Radu, dar nu m-a îmbrățișat. M-a privit rece și a spus doar: „Poate data viitoare ai mai mult noroc”.

De atunci, ceva s-a rupt între noi. Radu s-a închis în el, iar eu am început să mă simt ca o străină în propria viață. Seara, când toți adorm, mă strecor pe balcon și plâng în tăcere, ca să nu mă audă nimeni. Mă întreb dacă sunt eu de vină pentru tot ce ni se întâmplă.

Într-o zi de duminică, când soarele bătea leneș prin perdelele groase, am auzit-o pe Lidia vorbind la telefon cu sora ei:

— Irina nu e femeie pentru Radu. E slabă, nu știe să țină o casă. Dacă ar fi trăit mama ei, poate ar fi ieșit altfel fata asta…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am intrat în bucătărie și am început să spăl vasele cu o furie mută. Când a intrat după mine, i-am spus pentru prima dată ce aveam pe suflet:

— Doamnă Lidia, vă rog… Nu mai pot! Încercați să mă vedeți așa cum sunt, nu cum ați vrea să fiu!

S-a uitat la mine lung, cu ochii umeziți de o furie veche. Pentru o clipă am văzut în privirea ei nu doar dezamăgire, ci și oboseală. Poate chiar frică.

— Știi ce e greu? Să-ți vezi copilul nefericit și să nu poți face nimic — a spus încet. — Radu nu mai e băiatul vesel de altădată.

Am rămas amândouă tăcute. În acea liniște apăsătoare am simțit că suntem două femei rănite, fiecare cu povara ei.

În serile următoare am început să vorbesc mai mult cu Radu. L-am întrebat dacă e fericit, dacă simte că ne-am pierdut pe drum. Mi-a spus că se simte prins între două lumi: loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine. Mi-a mărturisit că îi e teamă să ia decizii radicale.

— Poate ar trebui să plecăm undeva doar noi doi — i-am spus într-o seară.

— Și dacă mama rămâne singură? — a întrebat el cu voce stinsă.

Așa au trecut lunile: între dorința mea de libertate și frica lui de schimbare. Am început să merg la biserică duminica dimineața, să mă rog pentru răbdare și putere. Uneori stau pe bancă și privesc lumina care cade pe icoane și mă întreb dacă Dumnezeu chiar ne vede suferința.

Într-o zi am primit un telefon de la fratele meu din Ploiești:

— Irina, vino la noi câteva zile! Ai nevoie să respiri alt aer.

Am plecat fără să spun prea multe. Câteva zile departe de casă m-au ajutat să văd lucrurile altfel. Am realizat că nu pot schimba oamenii din jurul meu, dar pot schimba felul în care reacționez la ei.

Când m-am întors acasă, Lidia m-a întâmpinat la ușă cu o privire obosită.

— Ai lipsit… A fost prea liniște fără tine — a spus încet.

Am zâmbit trist și am intrat în sufragerie. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu mai port singură povara casei.

Acum încerc să găsesc pacea în lucruri mici: o cafea băută pe balcon dimineața devreme, o carte bună citită înainte de culcare, o discuție sinceră cu Radu despre viitorul nostru. Știu că nu va fi ușor să iert tot ce s-a spus și făcut, dar vreau să cred că iubirea poate vindeca rănile vechi.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi găsim curajul să ne spunem povestea și să cerem ajutor? Poate că nu sunt singură…