Nașterea care mi-a frânt inima: Când soțul meu a ales să mă rănească în loc să mă sprijine

— Nu mai țipa, Livia! Toată lumea naște, nu ești nici prima, nici ultima!
Vocea lui Dănuț răsuna în salonul alb, rece, printre gemetele mele și pașii grăbiți ai asistentelor. Mă agățam de marginea patului, încercând să-mi controlez respirația, dar fiecare contracție mă sfâșia. Mă uitam la el cu ochii plini de lacrimi, sperând să văd în privirea lui o urmă de compasiune. Dar el stătea cu brațele încrucișate, cu fața întunecată, de parcă îi făceam o rușine că nu pot fi „puternică”.

— Dănuț, nu mai pot… mă doare prea tare…
— Nu te mai plânge, Livia! Și mama a născut de două ori și n-a făcut atâta circ!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era doar durerea fizică, ci și cea a singurătății. În clipa aceea am știut că nu mai pot conta pe el. Când asistenta l-a rugat să iasă din salon, am răsuflat ușurată. Am născut singură, cu o asistentă tânără care mi-a șters fruntea și mi-a spus încet: „Ești puternică, o să reușești.”

Când l-am ținut pentru prima dată pe Vlad în brațe, am plâns. Nu doar de fericire, ci și de tristețe. Mă uitam la chipul lui mic și rozaliu și mă întrebam dacă voi fi în stare să-i ofer o familie adevărată. Dănuț a intrat după două ore, cu un buchet de flori ieftine și un zâmbet fals.

— Gata, ai terminat cu teatrul? Hai să facem o poză pentru Facebook.

Am simțit cum mă sufoc. Am zâmbit mecanic pentru poză, dar în interiorul meu totul se prăbușea. În zilele următoare, Dănuț venea la spital doar ca să-mi spună ce să fac: „Nu-l ține prea mult la sân că-l răsfeți”, „Nu te mai plânge că nu dormi”, „Toate femeile trec prin asta”. Mama lui venea cu el și îmi dădea lecții despre cum „pe vremea ei nu existau atâtea mofturi”.

După externare, acasă era și mai greu. Vlad plângea mult, eu eram epuizată, iar Dănuț nu făcea decât să mă critice. Într-o noapte, după ce am stat trei ore să-l adorm pe Vlad, am coborât în bucătărie să beau apă. L-am găsit pe Dănuț pe canapea, cu televizorul dat tare.

— Poți să dai mai încet? Vlad abia a adormit…
— Nu-mi spune tu ce să fac în casa mea! Dacă nu ești în stare să ai grijă de copil, spune-mi!

Am izbucnit în plâns. El s-a ridicat nervos și a trântit ușa dormitorului. În noaptea aceea am dormit pe fotoliu, cu Vlad la piept. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Zilele au trecut greu. Prietenele mele mă sunau rar; fiecare avea viața ei. Mama mea era la țară și nu putea veni des. Simțeam că mă scufund într-o mlaștină de oboseală și neputință. Într-o zi, când Vlad avea trei luni, am găsit curajul să-i spun mamei la telefon:

— Mamă, nu mai pot. Dănuț mă face să mă simt ca o servitoare… Nu mă ajută deloc.
— Dragă mamă, bărbații sunt așa… Tu trebuie să fii tare pentru copil.

Dar eu nu mai puteam fi tare. Într-o seară, după ce Dănuț a venit acasă beat și a început să țipe că nu e mâncarea caldă, am simțit că explodez.

— Dacă nu-ți convine nimic aici, du-te la mama ta! Eu nu mai pot!
— Cum vorbești tu cu mine? Eu muncesc toată ziua pentru voi!

A ridicat mâna spre mine pentru prima dată. Nu m-a lovit, dar gestul m-a îngrozit. Am luat-o pe Vlad în brațe și am ieșit din casă. Era noapte târziu; am mers pe jos până la blocul vecin unde locuia vecina mea, doamna Viorica.

— Livia, ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot… Nu mai pot trăi așa…

M-a primit în casă fără întrebări. Am dormit acolo cu Vlad în brațe și dimineața am sunat-o pe mama. A venit după noi cu primul tren.

Au urmat zile grele. Dănuț m-a sunat de zeci de ori; ba plângea, ba amenința că mă dă afară din casă. Mama mi-a spus:

— Dacă te întorci la el acum, n-o să se schimbe nimic.

Am stat la mama două luni. Am început să merg la consiliere psihologică la oraș; acolo am întâlnit alte femei ca mine. Am învățat că nu e vina mea că Dănuț e violent și insensibil. Am început să prind curaj.

Când m-am întors acasă după trei luni, i-am spus clar:

— Dacă vrei să rămânem împreună, mergem la terapie de cuplu. Altfel divorțăm.

La început a râs de mine. Dar când a văzut că nu cedez și că sunt hotărâtă să plec definitiv, a acceptat. Terapia nu a fost ușoară; au ieșit la suprafață multe răni vechi din copilăriile noastre. A trebuit să-i spun cât de mult m-a rănit lipsa lui de empatie și cât de singură m-am simțit.

Au trecut doi ani de atunci. Dănuț s-a schimbat mult; încă mai are momente când ridică tonul, dar știe acum când greșește și își cere iertare. Eu am învățat să spun ce simt fără teamă și să cer ajutor când am nevoie.

Mă uit la Vlad cum aleargă prin curte și mă gândesc cât de aproape am fost să pierd totul — sau poate chiar pe mine însămi — din cauza fricii și rușinii.

Oare câte femei trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?