„Băiatul meu nu va fi o slugă în casă!” – Povestea unei familii care s-a destrămat între așteptări și visuri

— Nu! Băiatul meu nu va fi o slugă în casă! a urlat doamna Stancu, soacra mea, de parcă ar fi vrut să spargă nu doar liniștea, ci și pereții apartamentului nostru din Berceni. M-am oprit cu farfuria în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Era duminică, ora prânzului, iar masa era plină: ciorbă de perișoare, sarmale, salată de vinete. Dar nimeni nu mai avea poftă de mâncare.

Mihai, soțul meu, stătea cu ochii în farfurie, evitând privirea mamei lui. Eu încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar simțeam cum mă arde fiecare cuvânt. De trei ani eram căsătoriți și aproape la fel de mult locuiam cu părinții lui. Visul meu era să avem casa noastră, să-mi termin masterul la Litere și să mă angajez la o editură. Dar pentru familia Stancu, visurile mele erau doar mofturi.

— Ce vrei să spui, mamă? a întrebat Mihai încet.

— Ce vreau să spun? Că nu te-am crescut ca să speli vasele și să dai cu mopul! Tu ești bărbat! Să muncească ea, dacă tot vrea să fie „modernă”.

Am simțit cum mă înroșesc. Nu era prima dată când doamna Stancu mă făcea să mă simt mică. De fiecare dată când Mihai mă ajuta la treburile casei sau gătea ceva pentru noi, ea făcea observații tăioase. „Pe vremea mea, bărbații nu intrau în bucătărie decât să mănânce!”

Tata murise când aveam 16 ani și mama m-a crescut singură, muncind pe brânci ca să nu ne lipsească nimic. Îmi spusese mereu: „Nu te lăsa călcată în picioare de nimeni, niciodată.” Dar acum simțeam că nu mai pot. În fiecare zi mă trezeam cu un nod în gât, temându-mă de următoarea ceartă.

În seara aceea, după ce părinții lui Mihai s-au retras în camera lor, am rămas singuri la masa din bucătărie. Am început să strâng vasele fără să spun nimic.

— Îmi pare rău, a zis Mihai încet. Știu că nu e ușor…

— Nu e vorba doar de mine, Mihai. E vorba de noi. De ce trebuie mereu să facem ce vrea mama ta?

A tăcut. Știam că îi e greu să se pună împotriva părinților lui. Dar eu simțeam că mă sufoc.

A doua zi am primit un mail de la editura la care aplicasem: „Vă invităm la un interviu.” Am simțit pentru prima dată după mult timp o bucurie sinceră. Am vrut să-i spun lui Mihai, dar când am ajuns acasă, l-am găsit pe el și pe tatăl lui mutând mobila din sufragerie. Doamna Stancu dădea indicații cu voce tare.

— Ce faci aici? am întrebat.

— Mama vrea să facem loc pentru noul dulap pe care l-a cumpărat.

Am simțit cum mi se scurge toată energia. Nu era casa mea. Nu era viața mea.

În seara aceea i-am spus lui Mihai despre interviu.

— E minunat! a zis el, dar vocea lui era stinsă. O să fie greu… Mama nu o să fie de acord.

— Nu mai pot trăi așa! am izbucnit eu. Vreau să avem viața noastră! Să ne mutăm!

A urmat o ceartă lungă. Mihai era prins între mine și familia lui. Eu plângeam, el ridica tonul, iar la final am rămas amândoi epuizați.

A doua zi dimineață, doamna Stancu m-a așteptat în bucătărie.

— Să știi că nu-mi place ce faci tu aici. Îl întorci pe Mihai împotriva noastră. Dacă vrei carieră și libertate, du-te la mama ta! Băiatul meu rămâne aici!

Am simțit că explodez.

— Nu vreau să-l iau pe Mihai de lângă voi! Dar vreau să fim fericiți! Vreau să fiu respectată!

A râs scurt.

— Respectată? În casa asta eu stabilesc regulile!

În ziua interviului am plecat devreme de acasă. Pe drum mi-am sunat mama.

— Mamă… nu mai pot…

Ea a oftat la telefon.

— Draga mea, trebuie să alegi: vrei să trăiești viața ta sau viața altora?

Interviul a mers bine. M-au sunat după două zile: „Vrem să începi de luni.” Am plâns de fericire și de frică în același timp.

Când i-am spus lui Mihai că am primit jobul și că vreau să ne mutăm cu chirie, a tăcut mult timp.

— Nu pot s-o las pe mama singură…

— Nu ești singurul ei copil! Și nici sclavul ei!

A urmat cea mai grea discuție din viața noastră. Mihai era sfâșiat între mine și mama lui. Eu eram hotărâtă: nu mai puteam continua așa.

Într-o seară mi-am făcut bagajele și am plecat la mama mea. Mihai a rămas cu părinții lui.

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou fără lacrimi în ochi. Mi-am găsit un apartament mic aproape de redacție. Am început să scriu din nou poezii, să ies cu prietenele mele, să simt că trăiesc pentru mine.

Mihai venea uneori pe la mine. Era trist, obosit, prins între două lumi care nu se puteau împăca.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac…

— Trebuie să alegi pentru tine, Mihai. Nu pentru mine sau pentru mama ta.

Acum, după un an, încă doare despărțirea. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru mine. Poate într-o zi Mihai va avea curajul să-și trăiască propria viață.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc încă viețile altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?