Umbra neîncrederii: Povestea unei prietenii pierdute

— Nu uita ce ți-am spus, Irina! Niciodată să nu lași o prietenă singură în casă, oricât de apropiate ați fi! Glasul mamei răsuna în mintea mea cu o claritate dureroasă, chiar și acum, la 34 de ani, în timp ce stăteam pe marginea patului, cu ochii în lacrimi și cu inima frântă. Pe hol, vocea fiicei mele, Mara, se auzea stinsă: „Mami, de ce plângi?”

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că lumea adulților e plină de umbre și că uneori cele mai mari răni vin de la cei în care ai avut cea mai mare încredere?

Totul a început cu un an în urmă, într-o după-amiază de toamnă ploioasă. Eram proaspăt divorțată, singură într-un apartament mic din cartierul Titan, cu Mara și cu grijile care mă apăsau zi de zi. Îmi lipsea compania, râsul sincer al unei prietene. Așa am început să mă apropii de Simona, colega mea de la contabilitate. Simona era genul acela de femeie care știa să asculte, să te facă să râzi chiar și când simțeai că nu mai ai pentru ce. Avea un băiat de vârsta Marei și părea că ne potrivim perfect.

Într-o zi, după serviciu, am invitat-o la mine. Mara era la bunici, iar eu simțeam nevoia să vorbesc cu cineva despre toate fricile mele: facturi neplătite, procesele cu fostul soț, nesiguranța zilei de mâine. Am deschis o sticlă de vin și am vorbit ore întregi. La un moment dat, am primit un telefon urgent de la mama: „Irina, vino repede! Tatăl tău a căzut și nu se poate ridica!”

Am intrat în panică. Simona m-a privit îngrijorată: — Du-te liniștită! Eu rămân aici să strâng masa și să aerisesc. Nu mi-am pus nicio clipă problema să refuz. Era prietena mea cea mai bună. Am fugit la ai mei, iar când m-am întors după două ore, Simona plecase deja. Totul părea în ordine.

Dar a doua zi am observat că lipsesc câteva bijuterii din cutiuța pe care o țineam în dormitor. Inițial am crezut că le-am rătăcit eu. Apoi au început să dispară și alte lucruri mici: un parfum scump, niște bani puși deoparte pentru excursia Marei. Am început să bănuiesc pe oricine: femeia de serviciu, chiar și pe Mara, deși era prea mică.

Simona venea tot mai des pe la mine. Îmi aducea prăjituri, mă ajuta cu treburile casei. Îmi povestea despre problemele ei cu fostul soț, despre cât de greu îi este să crească singură un copil. Mă simțeam vinovată că am suspiciuni față de ea.

Într-o seară, după ce Mara adormise, am găsit sub patul Simonei (venise să doarmă la noi după o ceartă cu mama ei) un plic cu bani pe care îl recunoscusem după modul în care îl legasem cu elastic roz. Inima mi-a înghețat. Am stat toată noaptea trează, gândindu-mă la vorbele mamei: „Niciodată să nu lași o prietenă singură în casă!”

A doua zi dimineață am confruntat-o:
— Simona, ce e cu plicul ăsta?
S-a uitat la mine cu ochii mari, apoi a început să plângă:
— Irina, te rog să mă ierți! Am fost disperată… Nu mai aveam bani pentru chirie și nu știam cui să cer ajutorul. Mi-a fost rușine să-ți spun.

Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Pe de o parte îmi era milă de ea; pe de altă parte mă simțeam trădată până în măduva oaselor.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ales să furi?
— Mi-a fost frică să nu mă judeci… Știu că nu merit iertarea ta.

Am dat-o afară din casă atunci, fără alte explicații. Mara a întrebat zile întregi unde e „tanti Simona”. Eu nu știam ce să-i spun. M-am simțit vinovată că am lăsat-o pe Simona singură în casa mea, dar și că n-am putut fi o prietenă mai bună pentru ea.

Mama a aflat totul într-un final și nu a ratat ocazia să-mi repete:
— Ți-am zis eu! Nu există prietenie adevărată între femei când e vorba de casă și familie!

Am urât-o atunci pentru cinismul ei. Dar adevărul era că rana trădării mă durea mai tare decât orice palmă primită vreodată.

Au trecut luni de atunci. Mara încă mă întreabă uneori dacă Simona va mai veni pe la noi. Eu îi spun doar că oamenii mari uneori greșesc și că unele greșeli nu pot fi reparate ușor.

M-am întrebat adesea dacă nu cumva mama avea dreptate sau dacă viața m-a făcut prea suspicioasă. Oare putem ierta vreodată cu adevărat? Sau umbrele trecutului părinților noștri ne vor urmări mereu?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar încă mă întreb: cât de mult putem risca pentru o prietenie? Și cât din ceea ce suntem se datorează fricilor moștenite de la cei care ne-au crescut?