Sub același acoperiș: Căutarea Anei pentru adevăr

— Ana, nu mai cotrobăi prin lucrurile mele! vocea mamei a răsunat ascuțit din pragul ușii, făcându-mă să tresar și să scap plicul vechi pe podea. M-am aplecat rapid, dar deja văzuse. S-a apropiat, ochii ei cenușii arzând de o furie pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Ce faci acolo? De ce umbli prin sertarele mele?

Am vrut să spun că doar căutam o fotografie veche pentru proiectul de la școală, dar adevărul era că nu mă puteam opri din a scotoci după răspunsuri. De când eram mică, simțeam că nu mă potrivesc cu ai mei: nu semănam cu nimeni, nu aveam aceleași gesturi, aceleași râsete. Tata, Mihai, era mereu tăcut, iar mama, Irina, părea că ascunde ceva în privirea ei obosită.

Am ridicat plicul și l-am privit. Era galben, cu margini tocite și scris de mână: „Pentru Ana, când va fi pregătită.”

— Ce e asta? am întrebat tremurând.

Mama mi-a smuls plicul din mână și l-a strâns la piept.

— Nu e nimic ce te privește! a spus printre dinți. Dar vocea îi tremura.

În acea seară, am stat trează mult timp, ascultând pașii grei ai tatălui pe hol și șoaptele înfundate ale părinților mei. Simțeam că ceva se rupe între noi, o fisură care se adâncea cu fiecare minciună nerostită.

A doua zi, am găsit plicul pe patul meu. L-am deschis cu mâinile reci. Înăuntru era o scrisoare scrisă cu grijă:

„Dragă Ana,

Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai început să cauți adevărul. Nu suntem părinții tăi biologici. Te-am adoptat când aveai doar câteva luni. Povestea ta începe altfel decât a noastră, dar te-am iubit mereu ca pe fiica noastră…”

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am fugit din casă, alergând pe străzile reci ale orașului mic de provincie unde toată lumea știa totul despre toți — sau cel puțin așa credeam eu.

M-am oprit în fața blocului unde locuia bunica mea, Maria. Am urcat scările două câte două și am bătut la ușă cu pumnii strânși.

— Ana? Ce s-a întâmplat?

— Bunico… de ce nu mi-a spus nimeni adevărul?

Ea a oftat adânc și m-a tras la pieptul ei.

— Nu era treaba mea să-ți spun. Părinții tăi au vrut să te protejeze. Dar poate că a venit timpul să afli totul…

Am petrecut ore întregi ascultând povestea pe care nimeni nu avusese curajul să mi-o spună: mama mea biologică fusese o fată tânără din satul vecin, rămasă însărcinată prea devreme și abandonată de familie. Părinții mei adoptivi mă luaseră acasă ca pe un dar — sau poate ca pe o povară pe care nu o puteau refuza.

Când m-am întors acasă, mama plângea în bucătărie. Tata stătea la masă cu privirea pierdută.

— De ce mi-ați ascuns asta? am întrebat printre lacrimi.

— Ne-a fost teamă să nu ne pierzi… a șoptit mama. Am crezut că dacă nu-ți spunem, vei fi fericită.

— Dar eu n-am fost niciodată fericită! am izbucnit. Am simțit mereu că nu aparțin aici!

Tata s-a ridicat încet și m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp.

— Ana, sângele nu face o familie. Dragostea da. Poate am greșit că nu ți-am spus mai devreme… dar te iubim.

Zilele ce au urmat au fost pline de tăceri apăsătoare și priviri furișe. La școală, colega mea Roxana a observat că sunt schimbată.

— Ce ai pățit? Pari absentă…

Am ezitat, dar i-am spus adevărul. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi… și eu am crescut fără tatăl meu adevărat. Mama n-a vrut niciodată să-mi spună cine e. Dar asta nu mă definește ca om.

Cuvintele ei m-au ajutat să respir din nou. Am început să caut mai multe despre mama mea biologică — am găsit-o într-un sat uitat de lume, la marginea județului. Am mers acolo într-o zi ploioasă de aprilie, cu inima bătând nebunește.

— Tu ești Ana? a întrebat femeia cu ochii verzi ca ai mei.

Am dat din cap și am izbucnit în plâns. Ea m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Am stat împreună ore întregi, vorbind despre trecut, despre greșeli și regrete.

Când m-am întors acasă, am găsit familia mea adoptivă așteptându-mă la masă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că aparțin undeva — chiar dacă adevărul era greu de dus.

Acum mă uit la părinții mei și la femeia care mi-a dat viață și mă întreb: oare sângele sau dragostea ne leagă mai tare? Și dacă adevărul doare atât de mult… merită el spus până la capăt?