Când lumea se prăbușește într-o clipă: Povestea Anei

— Ana, trebuie să vorbim. Acum. Vocea lui Vlad era tăioasă, iar ochii lui evitau ai mei. Era sâmbătă dimineața, iar eu tocmai terminasem de pus cafeaua pe masă. Mirosea a pâine prăjită și a liniște, dar în stomac simțeam un gol ciudat, ca o presimțire rea. Înainte să apuc să răspund, soneria a spart tăcerea. Am deschis ușa și am văzut-o pe ea: o femeie cu părul scurt, vopsit roșcat, cu ochii verzi și un zâmbet straniu pe buze.

— Bună, Ana. Îmi pare rău că trebuie să afli așa, dar îl iubesc pe Vlad. Și el mă iubește pe mine. Cred că ar trebui să pleci din casa asta.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am închis ușa încet, ca și cum aș fi putut bloca realitatea afară. Vlad nu a spus nimic. S-a uitat la mine cu o vinovăție mută, iar eu am știut că totul era adevărat.

— Vlad, spune-mi că nu e adevărat. Spune-mi că e o nebună care inventează lucruri!

El a tăcut. Apoi a oftat și a spus încet:

— Ana, îmi pare rău. Nu mai pot continua așa. Eu și Irina… Suntem împreună de câteva luni.

M-am prăbușit pe scaun, cu mâinile tremurânde. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi la început, cu promisiunile lui, cu serile în care râdeam împreună, cu băiatul nostru, Darius, care dormea liniștit în camera lui.

— Și Darius? Ce-i vei spune copilului tău?

— O să-i explicăm împreună. E destul de mare ca să înțeleagă.

M-am ridicat brusc, simțind cum furia îmi pulsează în vene.

— Nu! Nu tu îi vei explica! Eu îi voi spune adevărul: că tatăl lui ne-a trădat!

Vlad a dat din cap, obosit, ca și cum povara minciunii îl apăsa de prea mult timp.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Mama mea a venit imediat ce a aflat. S-a certat cu Vlad ore întregi.

— Cum ai putut să faci asta? Ai uitat cine te-a ajutat când nu aveai nimic?

Tata nu a spus nimic. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, plini de tristețe. Sora mea, Ioana, m-a sunat din Cluj și mi-a spus:

— Ana, nu lăsa să te calce în picioare! Ești mai puternică decât crezi!

Dar eu nu mă simțeam puternică deloc. Mă simțeam ca o umbră care bântuie prin propria viață. Mergeam la serviciu ca un robot, evitam privirile colegilor și încercam să nu plâng în fața lui Darius.

Într-o seară, el m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi mereu?

L-am strâns în brațe și am mințit:

— Nu plâng, puiule. Doar mi-e dor de bunica ta.

Dar el știa. Copiii simt totul.

Vlad s-a mutat la Irina după două săptămâni. Casa era goală fără el, dar parcă mai liniștită. Totuși, fiecare colț îmi amintea de el: cana lui preferată, cămașa uitată pe spătarul scaunului, fotografia noastră de la mare.

Într-o zi am găsit curajul să-i scriu Irinei un mesaj:

„Sper să fii fericită cu el. Dar să știi că niciodată nu vei putea șterge ce a făcut familiei noastre.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Au urmat luni grele. Divorțul a fost un coșmar: avocați, certuri pentru apartament, pentru custodia lui Darius. Vlad voia să-l ia la el două weekenduri pe lună. Eu nu voiam să-l las deloc.

Mama mă certa:

— Nu-l folosi pe copil ca armă! Gândește-te la el!

Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la mine: la cum rămâneam singură într-o casă prea mare și prea goală.

Prietenii mei au început să mă evite. Unii nu știau ce să spună, alții se temeau să nu „se molipsească” de nefericirea mea. Doar vecina de la trei, doamna Maria, venea uneori cu o prăjitură și mă asculta fără să mă judece.

— Dragă Ana, bărbații vin și pleacă. Dar tu rămâi cu tine însăți. Nu uita asta!

Am început să merg la psiholog după ce am avut un atac de panică la serviciu. Doamna Ruxandra m-a ajutat să înțeleg că nu e vina mea și că am dreptul să fiu furioasă, tristă sau confuză.

— Ana, ai voie să suferi. Dar ai și datoria față de tine să mergi mai departe.

Încet-încet am început să respir din nou. Am redecorat sufrageria, am aruncat tot ce-mi amintea de Vlad și am început să ies mai des cu Darius în parc. Am cunoscut alte mame singure care treceau prin același iad ca mine.

Într-o zi l-am întâlnit pe Radu la locul de joacă. Era divorțat și el și avea o fetiță de vârsta lui Darius. Am vorbit ore întregi despre viață, despre trădare și despre cum e să reconstruiești totul de la zero.

Nu știu dacă voi putea iubi din nou vreodată. Dar știu că merit respect și liniște.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm după ce lumea ni se prăbușește? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?