Fiecare weekend, un nou război: Mărturia unei nurori captive în propria casă

— Nu așa se face sarmaua, Ilinca! Ai pus prea mult orez, iar varza nu e destul de acră.

Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună în bucătărie ca un clopot spart. Mâinile îmi tremură pe tocător, iar privirea soțului meu, Radu, mă arde din colțul mesei. E sâmbătă dimineața, iar eu simt că respir printr-un pai sub apă. De trei ani, de când m-am măritat cu Radu și ne-am mutat în apartamentul nostru din cartierul Titan, fiecare weekend e o repetiție a aceluiași coșmar: părinții lui vin „să ne ajute”, dar ajutorul lor e ca o ploaie rece care nu se mai oprește.

— Las-o, mamă, că se descurcă, încearcă Radu să mă apere, dar vocea lui e slabă, aproape rușinată.

— Nu vreau să mănânc prostii! răspunde Mariana, ridicând tonul. Pe vremea mea, femeile știau să gătească!

Tac. Înghit în sec și mă prefac că nu mă doare. Dar înăuntru simt cum se adună o mare neagră de furie și neputință. Mă simt invizibilă în propria casă, o umbră care spală vasele și adună firimiturile după ceilalți.

Când am acceptat să ne mutăm aproape de părinții lui Radu, am crezut că va fi bine. Mama mea mi-a spus: „Ilinca, ai grijă cu soacrele. Nu toate sunt ca-n povești.” Am râs atunci. Acum râsul mi-a înghețat pe buze.

Seara, după ce părinții lui pleacă, rămâne în aer un miros greu de mâncare și reproșuri nespuse. Radu se uită la televizor, eu strâng masa. Îmi vine să țip: „De ce nu faci nimic? De ce nu vezi cât mă doare?” Dar nu spun nimic. Mi-e teamă că dacă deschid gura, nu mă voi mai putea opri.

Duminica dimineața începe la fel: sunetul cheii în ușă, pașii grei ai socrului meu, domnul Gheorghe, și vocea soacrei care deja dă ordine:

— Ilinca, ai făcut cafeaua? Unde-i zahărul?

Îmi vine să fug. Să ies pe ușă și să nu mă mai întorc. Dar nu pot. E casa mea. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Mariana — pentru că am pus prea puțină sare în ciorbă — am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina de la trei, doamna Stela, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna:

— Ilinca, dragă, nu te mai consuma! Toate am trecut prin asta. Dar dacă nu spui nimic, n-o să se schimbe nimic!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou. Seara aceea am dormit prost. M-am gândit la mama mea, la cum a tăcut toată viața în fața tatălui meu și a socrilor ei. La cum s-a stins încet, fără să-și spună niciodată povestea.

A doua zi dimineață, când Mariana a început iar să critice tot ce făceam — de la felul cum spăl vasele până la modul în care îmi cresc copilul — am simțit că nu mai pot. M-am uitat la Radu:

— Tu chiar nu vezi ce se întâmplă? Tu chiar crezi că e normal ca mama ta să-mi spună cum să trăiesc?

El a ridicat din umeri:

— E mama… Așa e ea. Nu te supăra.

Atunci am izbucnit:

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Eu când mai contez?

A fost pentru prima dată când am ridicat vocea. Mariana s-a oprit din tăiat ceapa și s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ilinca, nu vreau decât binele vostru…

— Poate că binele nostru ar fi să ne lăsați să fim noi! am spus printre lacrimi.

A urmat o tăcere grea. Gheorghe s-a ridicat și a ieșit pe balcon să fumeze. Radu s-a uitat la mine cu ochii mari, ca și cum abia atunci m-ar fi văzut cu adevărat.

Seara aceea am vorbit mult cu Radu. I-am spus tot ce simt: că mă sufoc, că nu mai știu cine sunt, că mi-e frică să nu devin doar o umbră pe lângă el și familia lui.

— Ilinca, n-am știut că te doare atât de tare… O să vorbesc cu ei.

Nu știu dacă va fi ușor. Nu știu dacă Mariana va înțelege vreodată că nu vreau să-i iau locul sau să-i stric tradițiile. Vreau doar să fiu eu însămi în casa mea.

De atunci au trecut câteva luni. Mariana vine mai rar și încearcă să nu mai comenteze la fiecare pas. Radu mă întreabă mai des ce simt și ce-mi doresc. Încercăm să ne găsim echilibrul între tradiție și libertate.

Dar încă mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în tăcere? Câte dintre noi își pierd vocea printre farfurii spălate și zâmbete forțate? Oare chiar trebuie să alegem între liniștea familiei și liniștea sufletului nostru?