Când viața devine o oală sub presiune: Povestea mea cu Mihai

— Zuzana, iar ai făcut ciorbă de legume? Parcă ieri am mâncat tot asta! vocea lui Mihai răsună din sufragerie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea casei. Mâinile îmi tremură ușor pe lingura de lemn, dar încerc să-mi păstrez calmul. Îmi spun în gând că nu e vina mea, că am făcut tot ce am putut cu ce aveam în frigider. Dar știu că nu va conta.

Mihai nu suportă să mănânce de două ori același fel de mâncare. Niciodată. De când ne-am căsătorit, acum doisprezece ani, am gătit zilnic. Nici măcar în zilele când eram bolnavă sau când copiii aveau febră nu am avut voie să-i pun în față o farfurie cu resturi. „Nu sunt la cantină”, obișnuiește să spună, cu un zâmbet amar.

La început, mi s-a părut o provocare drăguță. Îmi plăcea să gătesc, să inventez rețete noi, să-l surprind. Dar anii au trecut și entuziasmul s-a transformat în oboseală cronică. Mă trezesc dimineața cu gândul la ce voi pune pe masă la prânz și la cină. Mă simt ca o rotiță într-un mecanism care nu se oprește niciodată.

— Nu mai pot, îi spun într-o seară, după ce copiii s-au culcat. Mihai, te rog, măcar o dată pe săptămână să mâncăm și noi ce a rămas de ieri. Nu se întâmplă nimic dacă nu e totul proaspăt.

Se uită la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie.

— Zuzana, tu știi cât muncesc eu? Măcar atât merit și eu: o masă caldă, proaspătă, după o zi grea. Dacă nu poți, spune-mi!

Îmi mușc buzele să nu plâng. Nu vreau să-i dau satisfacția lacrimilor mele. Dar în sufletul meu se adună o revoltă mocnită, ca un foc ce arde încet sub cenușă.

A doua zi dimineață, când îl aud pe Mihai cum trântește ușa frigiderului și bombăne că „iar nu e nimic bun”, simt că ceva s-a rupt definitiv în mine. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și curățat legume și mă întreb cine sunt eu acum. Unde a dispărut fata care visa să devină profesoară de limba română? Unde e femeia care râdea cu prietenele la o cafea fără grija orei?

Mama mă sună aproape zilnic.

— Zuzana, ai grijă de tine! Nu te lăsa pe ultimul loc!

Dar cum să fac asta când toată lumea așteaptă ceva de la mine? Copiii vor sandvișuri pentru școală, Mihai vrea ciorbă proaspătă și friptură la cuptor, socrii vin duminica și se așteaptă la mese ca la nuntă.

Într-o zi, fiica mea cea mică, Ilinca, vine la mine în bucătărie.

— Mami, tu de ce nu stai niciodată jos cu noi? Mereu alergi între aragaz și masă…

Îmi vine să plâng. O iau în brațe și îi spun că așa trebuie, dar nici eu nu mai cred asta. Încep să observ cum viața mea se scurge printre cratițe și tăvi de copt.

Într-o seară, după ce Mihai pleacă supărat că iar am făcut „doar paste”, mă privesc în oglindă. Am cearcăne adânci și părul prins neglijent într-un coc. Îmi dau seama că nu-mi mai amintesc când am citit ultima dată o carte sau când am ieșit la plimbare singură.

Încerc să vorbesc cu el din nou.

— Mihai, simt că mă sufoc. Nu mai pot să gătesc zilnic ca la restaurant. Am nevoie de ajutor sau măcar de înțelegere.

— Dacă nu-ți convine, poți să te oprești! Dar atunci vezi tu cine mai face mâncare aici!

Replica lui cade ca un trăsnet. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate femeile din sat care trăiesc la fel ca mine: mama lui Carmen, vecina de peste drum, chiar și tanti Florica de la magazin. Toate par resemnate cu rolul lor de „bucătărese-șef”.

A doua zi iau o decizie: nu mai gătesc nimic nou. Scot din frigider resturile de ieri și le pun pe masă. Mihai vine acasă flămând și când vede farfuria se încruntă.

— Ce-i asta?

— Mâncare! îi răspund calm. Azi n-am avut timp să gătesc altceva.

Se ridică nervos și pleacă fără să mănânce. Copiii mă privesc speriați.

— E vina mea? întreabă Ilinca încet.

O iau în brațe și îi spun că nu e vina nimănui. E doar viața noastră care trebuie să se schimbe.

Seara, Mihai se întoarce tăcut acasă. Nu spune nimic despre mâncare. A doua zi face același lucru. Timp de o săptămână refuz să gătesc altceva decât ce avem deja sau ceva simplu. La început e scandal, apoi liniște apăsătoare.

Într-o duminică dimineață, îl găsesc pe Mihai în bucătărie încercând să facă omletă.

— Nu-i chiar așa ușor cum pare… murmură el fără să mă privească.

Îl las să se descurce singur și ies afară cu copiii. Pentru prima dată după mulți ani simt aerul proaspăt al libertății.

Nu știu dacă Mihai va înțelege vreodată cât m-a durut indiferența lui sau dacă familia noastră va fi vreodată la fel. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru alții.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi îndrăznim să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?