M-am întors acasă străin în propria mea familie

— Darius, nu mai avem bani nici măcar de pâine! Ți se pare normal?
Vocea Marianei răsuna tăios în bucătăria rece, printre farfuriile nespălate și jaluzelele trase. Era prima dimineață după ce mă întorsesem din Germania. Mă uitam la ea, încercând să-mi recunosc soția, dar chipul îi era brăzdat de oboseală și ochii îi ardeau de reproșuri.

Am plecat la muncă în străinătate cu inima grea, dar cu speranța că sacrificiul meu va aduce liniște și siguranță acasă. Șase luni am muncit pe șantier, printre străini, cu dorul de copii și de mirosul de pâine caldă din bucătăria noastră. Trimiteam fiecare euro acasă, visând la o viață mai bună pentru noi toți.

Dar când am deschis ușa apartamentului nostru din Ploiești, am simțit că intru într-o casă străină. Copiii nu au sărit în brațele mele. Maria, fata cea mare, m-a privit cu răceală:
— Ai venit? Credeam că stai mai mult acolo…

Am încercat să glumesc:
— Nu v-a fost dor de mine?

Mariana a oftat adânc și a început să răscolească prin facturi:
— Uite, Darius, curentul e neplătit de două luni. Gazul la fel. Am împrumutat bani de la vecina, că nu mai aveam cu ce să le dau copiilor de mâncare. Unde sunt banii pe care i-ai trimis?

M-am simțit ca un acuzat în fața unui tribunal. Am scos telefonul și i-am arătat transferurile bancare, fiecare sumă trimisă la timp. Mariana a ridicat din umeri:
— Nu ajung! Totul s-a scumpit, copiii au nevoie de haine, rechizite… Și tu nu ești aici să vezi cum e!

Am tăcut. M-am uitat la masa plină de resturi și la privirile reci ale copiilor mei. În șase luni se schimbase totul. Maria nu mai era fetița veselă care mă aștepta la ușă cu desenele ei. Vlad, băiatul cel mic, stătea cu ochii în telefon și nu scotea un cuvânt.

În acea seară, am încercat să vorbesc cu Mariana. Am găsit-o plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:
— Mariana… hai să vorbim.

A ieșit cu ochii roșii:
— Ce vrei să mai vorbim? Tu ai ales să pleci! Eu am rămas aici să mă descurc singură!

— Am plecat pentru noi! Pentru copii! Nu vezi că nu avem altă șansă aici?

— Și ce-ai rezolvat? Ne-ai lăsat singuri! Copiii nu te mai cunosc! Eu nu mai pot…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am așezat pe marginea patului și am privit tavanul scorojit. Oare chiar eu eram vinovatul pentru tot ce se întâmplase? Sau Mariana nu reușise să gestioneze banii și casa?

A doua zi am mers la bancă să verific conturile. Totul era în regulă — banii ajunseseră lunar. Dar Mariana făcuse datorii la magazinele din cartier, la vecini, chiar și la rude. Am întrebat-o de ce:
— Nu m-am descurcat… Nu mai pot cu presiunea asta! Toată lumea are pretenții, copiii vor telefoane noi ca ceilalți colegi… Eu nu pot să le ofer nimic!

Am încercat să-i explic că nu putem trăi peste posibilități, dar m-a privit cu ură:
— Ușor de zis când tu ești plecat și nu vezi cum e aici!

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Maria a început să lipsească de la școală, Vlad s-a închis complet în el. Eu și Mariana ne certam zilnic — despre bani, despre copii, despre trecut.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Mariana a izbucnit:
— Poate ar fi mai bine să pleci iar! Poate fără tine ne descurcăm mai bine!

Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă doar am distrus tot ce aveam mai drag.

Într-o zi, Maria a venit acasă plângând:
— Tata, m-au făcut colegii „fata aia săracă al cărei tată e plecat”… Nu mai vreau la școală!

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mult am pierdut din copilăria ei. Vlad nici măcar nu mi-a spus „noapte bună”.

Am încercat să repar lucrurile — am vorbit cu copiii, am încercat să o susțin pe Mariana, am făcut planuri să plătim datoriile. Dar ceva se rupsese între noi.

Într-o noapte târzie, stând singur la masa din bucătărie, m-am întrebat: Oare merită să sacrifici totul pentru familie dacă familia ta nu mai e aceeași când te întorci? Sau vina e împărțită între cei care pleacă și cei care rămân?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin asta sau cunoașteți pe cineva care a trăit această ruptură. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cine poartă vina când dragostea se pierde printre facturi neplătite și doruri nespuse?