Prețul adevărului – Vara în care am înfruntat-o pe mama

— Nu e corect, mamă! Nu poți să-l iei doar pe Vlad la mare și să-i lași pe ai mei acasă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei inundate de miros de cafea arsă și vară fierbinte. Mama s-a întors spre mine cu acea privire rece, pe care o știam prea bine din copilărie.

— Magdalena, nu e treaba ta. Vlad e mic și are nevoie să vadă marea. Copiii tăi sunt mari, pot sta acasă. Și oricum, dacă vrei să vină și ei, trebuie să contribui la cheltuieli. Nu sunt bani de aruncat!

Mi-am mușcat buza, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a nu știu câta oară când simțeam că nu contez, că ai mei copii nu contează. Vlad era fiul surorii mele mai mici, Irina, mereu favorita mamei. Irina nu lucra, dar mama îi dădea bani, îi creștea copilul, îi făcea cumpărăturile. Eu? Eu eram cea care trebuia să se descurce singură, să nu cer niciodată nimic.

— Dar tu știi cât de mult își doresc Andreea și Paul să vadă marea? N-au fost niciodată! am spus, aproape șoptit.

Mama a oftat teatral.

— Magdalena, nu mai dramatiza. Nu pot să-i iau pe toți. Și dacă vrei să vină și ai tăi, plătește tu! Eu nu am bani pentru toată lumea.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Ani de zile am acceptat să fiu mereu pe locul doi. Să-mi văd copiii privind cu jind la cadourile pe care le primea Vlad de Crăciun, la hainele noi, la excursiile la munte sau la mare. Să mă prefac că nu mă doare când mama spunea tuturor cât de greu îi este cu Irina și cât de norocoasă sunt eu că „m-am descurcat”.

În acea zi, însă, n-am mai putut. Am simțit că dacă mai tac încă o dată, o să mă pierd cu totul.

— Știi ce? Nu mai vreau să tac! Nu mai vreau să mă prefac că e normal ce faci! Mereu ai avut grijă doar de Irina și de Vlad. Pe mine m-ai lăsat mereu la urmă. Ai mei copii n-au primit niciodată ce a primit Vlad! Și acum vrei să-ți dau bani ca să-i iei și pe ei? De ce? Pentru că nu-ți pasă de ei? Pentru că nu-ți pasă de mine?

Mama a rămas nemișcată câteva secunde. Apoi a ridicat vocea:

— Nu-mi vorbi așa! Eu am făcut tot ce am putut pentru voi! Dacă nu-ți convine, nu mai veni aici!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de masă și am privit-o direct în ochi.

— Poate că ar trebui să nu mai vin. Poate că ar trebui să mă gândesc mai mult la mine și la copiii mei. Să nu mai încerc mereu să te mulțumesc pe tine.

A urmat o tăcere apăsătoare. Irina a intrat în bucătărie, atrasă de țipete.

— Ce se întâmplă aici? De ce țipi la mama?

— Pentru că m-am săturat! Pentru că nu mai pot! Pentru că vreau ca și copiii mei să fie văzuți! am izbucnit eu.

Irina a dat ochii peste cap.

— Iar începi cu prostiile astea? Dacă ai fi fost mai aproape de mama, poate te-ar fi ajutat și pe tine!

M-am uitat la ea cu furie și tristețe. Niciodată nu a înțeles prin ce trec. Pentru ea era firesc ca mama să-i facă toate poftele.

Am plecat din casa mamei cu inima grea și lacrimile curgându-mi pe obraji. Acasă, Andreea m-a întrebat cu ochii mari:

— Mami, mergem la mare?

N-am putut decât să o strâng în brațe și să-i spun că o iubesc. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut, în care am acceptat nedreptatea doar ca să păstrez pacea. La toate dățile când mi-am spus că poate exagerez, că poate nu merit mai mult.

A doua zi dimineață am făcut ceva ce n-aș fi crezut vreodată că voi face: am început să caut oferte pentru un weekend la mare doar cu copiii mei. Am găsit ceva ieftin, într-o garsonieră micuță din Eforie Nord. Le-am spus copiilor că mergem împreună, doar noi trei.

Andreea a țipat de bucurie, iar Paul m-a îmbrățișat strâns.

— Mami, ești cea mai tare!

În acele zile la mare am simțit pentru prima dată că sunt liberă. Că pot fi o mamă bună chiar dacă nu am sprijinul nimănui. Că pot rupe lanțul nedreptăților și al comparațiilor dureroase.

Când ne-am întors acasă, mama m-a sunat:

— Ai plecat fără să spui nimic? Cum ai putut?

— Am făcut ce era mai bine pentru copiii mei. Și pentru mine.

A tăcut lung la telefon.

— Poate ai dreptate… Poate n-am fost corectă cu tine…

Nu știu dacă va schimba ceva. Poate niciodată nu va fi altfel între noi. Dar știu sigur că vara aceea m-a schimbat pe mine.

M-am întrebat adesea: câte mame își dau seama cât rău pot face cu preferințele lor? Câte fiice au curajul să spună adevărul? Poate că adevărul doare, dar uneori e singura cale spre vindecare.