Când Dragostea Devine O Datorie: Povestea Mea Printre Sacrificii, Visuri și Decepții

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în frâu. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru mic din cartierul Titan era scufundat în semiîntuneric. Pe masa din bucătărie, printre farfurii nespălate și jucării împrăștiate, stătea neatinsă ciorba de la cină. Vlad, soțul meu de aproape zece ani, se uita la mine cu ochii goi, ca și cum nu mă mai recunoștea.

— Ce vrei să fac? Să mă dau peste cap pentru toate mofturile tale? a răspuns el, ridicând tonul. — Și eu muncesc! Și eu sunt obosit!

M-am prăbușit pe scaun, cu mâinile în cap. În camera alăturată, Ilinca, fetița noastră de patru ani, dormea liniștită, fără să știe că lumea părinților ei se clatină. În acea noapte, am simțit pentru prima dată că nu mai am aer. Că nu mai sunt eu.

Viața mea nu fusese niciodată ușoară. Crescusem într-un sat din Buzău, într-o familie unde mama tăcea și tata bea. Învățasem devreme să nu cer prea mult de la viață. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, la București, mi s-a părut că el e salvarea mea. Era glumeț, ambițios și promitea că vom construi împreună o lume mai bună. Ne-am mutat repede împreună, apoi am făcut nunta mică, cu rudele adunate în jurul unei mese lungi, cu sarmale și vin de țară.

Primele luni au fost frumoase. Ne țineam de mână pe stradă și visam cu ochii deschiși la o casă a noastră, la copii și vacanțe la mare. Dar viața reală a venit peste noi ca un val rece: chirie scumpă, salarii mici, joburi stresante. Eu am rămas însărcinată când nici nu terminasem masterul. Vlad a început să stea tot mai mult peste program. „Trebuie să aduc bani în casă”, îmi spunea mereu.

Apoi a venit Ilinca. O minune mică, cu ochii ei mari și curioși. Dar odată cu ea au venit și nopțile nedormite, grijile pentru fiecare leu cheltuit și certurile tot mai dese. Vlad nu mai era băiatul acela atent și iubitor. Se retrăgea în tăcere sau răbufnea din orice nimic. Eu? Eu mă simțeam invizibilă.

— Nu vezi că nu mai avem nici lapte? i-am spus într-o seară, arătând spre frigiderul gol.
— Și ce vrei să fac? Să fur? mi-a aruncat el peste umăr.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem undeva. Poate că nu eram o soție destul de bună. Poate că trebuia să fiu mai răbdătoare sau mai frumoasă sau mai veselă. Dar cum să fii veselă când te trezești la 5 dimineața ca să pregătești pachetul pentru grădiniță și apoi alergi la jobul de la call-center unde șeful îți spune că nu ești destul de eficientă?

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad: „Mi-e dor de tine”, scria o anume Roxana. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să urlu, dar Ilinca era lângă mine și se juca cu păpușa ei stricată.

— Cine e Roxana? l-am întrebat seara, cu voce joasă.
— O colegă de la birou. Nu e ce crezi tu.

Dar știam că nu era doar atât. Am început să mă uit la mine în oglindă: cearcăne adânci, părul prins mereu într-un coc neglijent, haine vechi. Unde dispăruse fata care visa să scrie romane și să călătorească prin lume?

Mama mea mă suna des:
— Raluca, ai grijă de familie! Bărbații sunt toți la fel. Tu trebuie să ții casa.

Dar eu nu mai puteam. Într-o zi am cedat și am plâns în fața Ilincăi. Ea m-a îmbrățișat cu mânuțele ei mici:
— Nu plânge, mami! Eu te iubesc!

Atunci am realizat că nu pot trăi doar pentru ceilalți. Am început să scriu din nou, noaptea târziu, când toți dormeau. Scriam despre mine, despre fricile mele, despre dorința de a fi văzută și auzită.

Vlad a observat schimbarea:
— Ce tot scrii acolo? Nu mai bine te odihnești?
— Scriu ca să nu uit cine sunt.

A râs ironic:
— Ai timp de prostii când casa e vraiște?

Într-o zi am primit un email de la o editură mică din București: voiau să publice o povestire de-a mea. Am simțit că inima îmi explodează de bucurie. Dar Vlad n-a zis nimic. Nici măcar „felicitări”.

În acea seară am stat pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă dragostea chiar poate supraviețui între facturi neplătite și vise uitate. Dacă sacrificiul meu are vreun rost sau doar mă transform într-o umbră.

Acum, după atâția ani de compromisuri și tăceri dureroase, încă mă întreb: Cât din mine trebuie să dau ca să fiu iubită? Și dacă mă pierd pe drum… cine mă va regăsi?