Niciodată destul de bună – Povestea unei iubiri frânte de prejudecăți

— Nu ești ca noi, Irina. N-ai să fii niciodată. Vocea doamnei Stancu răsuna în bucătăria lor impecabilă, printre farfurii de porțelan și miros de cafea scumpă. Mâinile îmi tremurau pe cănile de ceai, iar Radu, iubitul meu, stătea între noi ca o umbră, incapabil să spună ceva. Mă simțeam mică, strivită sub privirea ei rece, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o sentință.

Nu era prima dată când auzeam asta. Crescusem într-un cartier modest din Ploiești, într-o familie simplă, cu rădăcini țigănești pe care nu le-am ascuns niciodată. Tata lucra la combinat, mama era croitoreasă. Am învățat devreme că lumea nu e dreaptă și că un nume sau o culoare a pielii pot cântări mai mult decât orice realizare. Dar când l-am întâlnit pe Radu la facultate, am crezut că iubirea poate schimba totul.

— Mamă, te rog… Nu e corect! a încercat el să protesteze, dar doamna Stancu l-a oprit dintr-un gest scurt.

— Radu, gândește-te la viitorul tău! Familia noastră are un nume, avem așteptări. Nu poți aduce pe oricine aici.

M-am ridicat încet de la masă, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Nu voiam să plâng în fața lor. Am ieșit pe hol, iar Radu m-a urmat.

— Irina, îmi pare rău… Nu știu ce să fac. Te iubesc, dar…

— Dar ce? am șoptit, cu vocea frântă. Dar nu sunt destul de bună pentru tine?

A tăcut. Tăcerea lui a spus totul.

Au urmat săptămâni de chin. Ne vedeam pe ascuns, ne trimiteam mesaje noaptea târziu, ne promiteam că vom găsi o cale. Dar presiunea era prea mare. Familia lui îl suna zilnic, îi aranja întâlniri cu „fete potrivite”, îi amintea mereu cine este și ce datorie are față de numele lor.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, m-a sunat să ne vedem în parc.

— Irina, nu mai pot. Îmi pare rău… M-au amenințat că mă dau afară din casă dacă nu renunț la tine. Tata mi-a spus că nu mai sunt fiul lui dacă te aleg pe tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am privit lung, încercând să găsesc în ochii lui o urmă de curaj, o scânteie care să-mi spună că va lupta pentru noi. Dar era doar teamă și vinovăție.

— Atunci du-te, Radu. Du-te la ei. Să fii fericit cu cineva „potrivit”.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură în ploaie, cu hainele ude lipite de piele și inima făcută țăndări.

Au trecut luni până am reușit să mă adun. Prietenele mele încercau să mă încurajeze:

— Irina, nu merită lacrimile tale! Ești minunată așa cum ești!

Dar fiecare zi era o luptă cu mine însămi. Mă uitam în oglindă și vedeam doar fata aceea „nu destul de bună”. La serviciu, colegii șușoteau uneori despre mine — „fata aia cu sânge țigănesc”. Chiar și când eram promovată pentru munca mea, simțeam că trebuie să demonstrez dublu față de ceilalți.

Mama mă ținea strâns în brațe seara:

— Suflete, să nu uiți niciodată cine ești. Noi suntem oameni cinstiți și muncitori. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva!

Încet-încet am început să mă ridic. Am mers la cursuri de dezvoltare personală, am citit cărți despre femei care au reușit împotriva tuturor obstacolelor. Am început să scriu poezii despre durerea mea și le-am publicat online sub pseudonim. Spre surprinderea mea, sute de fete mi-au scris că se regăsesc în povestea mea.

Într-o zi am primit un mesaj anonim: „Nu lăsa trecutul să-ți fure viitorul.” Am zâmbit amar — poate chiar Radu îl trimisese. Dar nu mai conta.

Anii au trecut. Am ajuns manager la o firmă mică din București și am cunoscut oameni care m-au apreciat pentru ceea ce sunt, nu pentru unde m-am născut sau ce nume port. Am iubit din nou — timid la început — dar fără teama că nu sunt destul de bună.

Uneori îl văd pe Radu pe stradă, cu soția lui „potrivită”, mereu grăbit, mereu cu ochii în pământ când mă zărește. Poate și el poartă o povară.

Dar eu am învățat ceva ce nimeni nu-mi poate lua: valoarea mea nu depinde de sânge sau de părerea altora. Sunt Irina și sunt întreagă — cu toate rănile mele.

Oare câți dintre noi trăim vieți dictate de prejudecățile altora? Câți renunțăm la iubire sau la vise doar pentru că „nu suntem destul de buni”? Poate e timpul să ne întrebăm: cine are dreptul să ne spună cine suntem cu adevărat?