Am venit acasă cu bebelușul și am găsit doar goliciune și tăcere

— Radu, unde e pătuțul? am întrebat cu vocea tremurândă, abia intrată pe ușă, cu Mara adormită la piept. Holul mirosea a praf și a mâncare uitată pe aragaz. În loc să mă întâmpine cu brațele deschise, Radu nici măcar nu s-a ridicat de la laptop. — Nu am avut timp, a zis scurt, fără să-și ridice privirea. — Dar ți-am spus de atâtea ori… am început eu, dar m-am oprit. Nu mai avea rost. Mă simțeam ca o fantomă în propria casă.

Totul era pe dos. Înainte să nasc, îmi imaginam că voi veni acasă și voi găsi camera bebelușului pregătită, hainele spălate, jucării colorate pe rafturi. Îmi imaginam că Radu va fi acolo, emoționat, gata să mă ajute la fiecare pas. Dar realitatea era alta: Mara nu avea nici măcar un body curat, iar eu nu aveam cui să-i spun cât de tare mă dor cusăturile sau cât de frică îmi e să nu fac ceva greșit.

În primele zile, am trăit într-o ceață groasă de oboseală și dezamăgire. Mă trezeam din oră în oră să o alăptez pe Mara, iar când plângea noaptea, Radu se întorcea pe cealaltă parte și își punea perna pe cap. — Am mâine ședință importantă, nu pot să nu dorm! îmi spunea nervos. Îl priveam cum dispare dimineața devreme, lăsându-mă singură cu toate grijile și spaimele mele.

Mama mea locuia la țară și nu putea veni decât în weekenduri. În rest, eram doar eu și Mara. Uneori stăteam pe marginea patului și plângeam în tăcere, cu ea în brațe. Îmi era rușine să-i spun mamei cât de greu îmi este. — O să fie bine, mamă, toate trecem prin asta, îmi spunea ea la telefon. Dar eu simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după ce Mara a plâns ore întregi fără oprire, am cedat. Am intrat în biroul lui Radu și am izbucnit: — Nu mai pot! Nu vezi că sunt singură? Nu vezi că nu mă descurc? El s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat. — Exagerezi. Toate femeile reușesc. Ce vrei să fac? Să stau acasă și să pierd serviciul? Cine plătește facturile?

M-am simțit mică și neînsemnată. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că ar trebui să fiu mai puternică, mai organizată. Dar când Mara a făcut febră într-o noapte și nu știam ce să fac, am simțit că mă prăbușesc. Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde, iar Radu s-a enervat că l-am trezit din somn pentru „nimic”.

La spital, doctorița m-a privit cu blândețe: — Ești singură? m-a întrebat încet. Am dat din cap rușinată. — Nu ar trebui să fii. Ai nevoie de ajutor. Să nu-ți fie frică să ceri.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Când m-am întors acasă, am început să caut grupuri de sprijin pentru mame pe Facebook. Am descoperit că nu sunt singura care se simte așa. Am început să vorbesc cu alte femei care treceau prin aceleași lucruri: soți absenți, oboseală cronică, sentimentul că nimeni nu le vede sau le aude.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Radu — care mi-a spus că „nu fac nimic toată ziua” — am luat o hotărâre grea: i-am cerut să plece pentru o vreme la părinții lui. Aveam nevoie de liniște ca să-mi adun gândurile și să-mi dau seama cine sunt acum, ca mamă.

Primele zile fără el au fost grele, dar apoi am început să respir din nou. Am pus muzică în casă, am dansat cu Mara în brațe, am ieșit la plimbare în parc și am vorbit cu alte mame la locul de joacă. Am început să simt că pot fi suficientă pentru copilul meu.

Radu a încercat să se întoarcă după două săptămâni, promițând că va fi altfel. Dar eu nu mai eram aceeași femeie care îl aștepta cu masa caldă și zâmbetul forțat pe buze. I-am spus că vreau ca el să fie prezent cu adevărat sau deloc.

Nu știu ce va urma între noi. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc în tăcere și singurătate.

Mă uit la Mara cum doarme liniștită lângă mine și mă întreb: câte femei mai trăiesc povestea mea în taină? De ce e atât de greu să cerem ajutor fără să fim judecate? Oare când vom învăța să fim solidare una cu cealaltă?