Între tăcere și strigăt: Povestea mea din umbra lui Radu

— Irina, unde sunt banii de pe card? Ai cheltuit iar fără să mă întrebi?
Vocea lui Radu răsuna prin bucătărie ca un tunet, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să găsesc o explicație. Știam că orice aș fi spus nu ar fi contat. Ochii lui negri mă fixau cu o răceală care mă făcea să simt că mă sufoc.
— Am luat doar pentru mâncare și rechizite pentru copii, am șoptit, sperând să nu-l provoc mai tare.
— Nu mă interesează! De azi înainte, îmi dai socoteală pentru fiecare leu! Ai înțeles?

Așa începea fiecare zi din ultimii ani ai vieții mele. Mă numesc Irina și am trăit doisprezece ani într-o căsnicie care m-a transformat dintr-o femeie plină de viață într-o umbră a ceea ce eram. Când l-am cunoscut pe Radu, era fermecător, atent, promitea o viață liniștită. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Încet-încet, a început să controleze tot: cu cine vorbesc, unde merg, ce cumpăr. La început am crezut că e grijuliu, apoi am înțeles că era doar începutul prizonieratului meu.

Când s-a născut primul nostru copil, Ana, am simțit pentru prima dată speranță. M-am gândit că poate un copil îl va schimba. Dar nu a fost așa. Dimpotrivă, a devenit și mai posesiv. Îmi verifica telefonul, îmi număra pașii când mergeam la magazin. Dacă întârzia cineva la școală sau la grădiniță, mă acuza că am stat de vorbă cu cineva. Orice greșeală era pedepsită cu tăcere sau cuvinte grele.

— Nu ești bună de nimic! Dacă nu erai tu, aș fi avut o viață mai bună!

Cuvintele lui se înfigeau în mine ca niște cuțite. Dar cel mai tare mă durea când îi vedeam pe copii cum tresar la fiecare ridicare de ton. Ana și Vlad, băiatul nostru mai mic, au învățat prea devreme să meargă pe vârfuri prin casă. Seara, când îi culcam, îi strângeam la piept și le promiteam că totul va fi bine. Dar nici eu nu mai credeam în promisiunea asta.

Mama mea îmi spunea mereu:
— Irina, nu poți trăi așa! Gândește-te la copii!
Dar eu îi răspundeam:
— Mamă, nu am unde să mă duc. Nu am bani, nu am nimic al meu. Dacă plec, ce le dau copiilor?

Radu avea grijă să nu am niciun ban pus deoparte. Orice salariu primeam de la serviciul meu de vânzătoare la supermarket îl preda direct lui. El plătea facturile, el cumpăra hainele copiilor, el decidea ce mâncăm. Eu eram doar o prezență mută care trebuia să execute ordinele.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:
— Mami, de ce tata țipă mereu la tine? De ce nu suntem ca ceilalți?
Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Atunci am realizat că nu mai pot continua așa. Copiii mei meritau mai mult decât frică și teroare.

Am început să pun deoparte câte zece lei din restul de la cumpărături. Îi ascundeam într-o cutie veche de pantofi sub patul Anei. Fiecare leu era o speranță că într-o zi voi putea pleca.

Într-o seară de noiembrie, când Radu a venit acasă beat și a început să spargă farfuriile pentru că supa era prea rece, am știut că trebuie să acționez. Copiii plângeau ascunși sub masă, iar eu tremuram cu telefonul în mână. Am sunat-o pe mama:
— Mamă, vin la tine! Nu mai pot!

Am ieșit din casă cu copiii în pijamale și cu o geantă veche în care am pus doar câteva haine și banii strânși cu greu. Pe drum spre mama am plâns tot drumul, dar simțeam pentru prima dată după ani întregi că respir.

La început a fost greu. Mama locuia într-un apartament mic de două camere și abia ne descurcam cu banii. Radu mă suna zilnic, amenințându-mă:
— Dacă nu te întorci, îți iau copiii! O să vezi tu!
Am mers la poliție și la protecția copilului. Am stat luni întregi prin tribunale ca să obțin custodia copiilor și un ordin de protecție.

Vecinii șușoteau pe la colțuri:
— Uite-o pe Irina! A fugit de-acasă! Cine știe ce-a făcut?
Dar nu-mi mai păsa. Pentru prima dată eram liberă să decid pentru mine și pentru copiii mei.

Au trecut doi ani de atunci. Încă lucrez mult ca să pot plăti chiria unui apartament mic într-un cartier modest din Ploiești. Ana merge la liceu și începe să zâmbească din nou. Vlad a început fotbalul și vine acasă plin de noroi și povești despre meciuri.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat. Dacă nu cumva copiii vor suferi pentru că nu au o familie „întreagă”. Dar apoi îi văd râzând împreună și știu că libertatea noastră valorează mai mult decât orice aparență.

M-am schimbat mult în acești ani. Am învățat să cer ajutor, să spun „nu”, să nu-mi fie rușine cu povestea mea. Știu că multe femei încă trăiesc în teroare și tăcere, exact ca mine odinioară.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: câte Irina mai sunt ca mine? Câte femei își găsesc curajul să iasă din umbră? Oare cât valorează libertatea atunci când ai pierdut totul ca să o câștigi?