Șase ani de sacrificiu: Povestea unei nurori uitate

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite!
Vocea mea a răsunat spartă în bucătăria mică, cu miros de cafea rece și supă uitată pe aragaz. Radu, soțul meu, s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neiertat.
— Ce vrei să spui, Maria? Ce-ai pățit iar?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a mia oară când încercam să-i explic ce simt, dar cuvintele păreau mereu prea mici pentru povara din pieptul meu.

De șase ani, viața mea s-a redus la rutina grijii pentru bunica lui Radu. Soacra mea, Elena, a plecat la muncă în Italia când bătrâna a început să uite lucruri, să se piardă prin casă sau să plângă fără motiv. „E doar pentru câteva luni”, mi-a spus atunci Elena, cu ochii umezi. „Te rog, ai grijă de mama până mă întorc.”

Au trecut luni, apoi ani. Elena trimitea bani și promisiuni prin telefon, dar nu s-a mai întors decât la înmormântarea bunicii. Eu am rămas aici, în casa lor, spălând cearșafuri pătate, schimbând scutece, ascultând aceleași povești repetate la nesfârșit. Prietenele mele mă întrebau la început dacă nu mi-e greu. Le mințeam că nu. Adevărul era că mă simțeam prinsă într-o colivie aurită, unde toți mă lăudau pentru răbdare, dar nimeni nu mă întreba dacă mai pot.

Radu venea de la serviciu obosit și absent. „Ești o noră de aur”, îmi spunea uneori, dar nu mă privea niciodată cu adevărat. Între noi se lăsase o tăcere grea, ca o pătură udă pe suflet.

Într-o seară, când bunica era deja prea slabă ca să mai vorbească, am ieșit pe balcon și am plâns în pumni. M-am gândit la mama mea, la casa copilăriei mele din Bacău, la visele mele de a deveni profesoară. Am renunțat la tot pentru familia lui Radu. Și acum? Cine sunt eu?

După ce bunica s-a stins, casa s-a umplut de rude. Elena a venit din Italia cu parfum scump și haine noi. M-a îmbrățișat teatral și a început să organizeze totul: pomeni, colivă, pomeni din nou. Eu eram invizibilă. Oamenii vorbeau despre cât de greu i-a fost Elenei să stea departe de casă atâția ani. Nimeni nu m-a întrebat cum am rezistat eu.

În ziua înmormântării, am auzit-o pe Elena spunând unei vecine: „Noroc că am avut-o pe Maria aici. Fără ea nu știu ce făceam.” Dar tonul ei era rece, ca și cum aș fi fost o menajeră plătită.

După ce toți au plecat și liniștea s-a așternut peste casă ca un praf gros, am încercat să vorbesc cu Radu.
— Radu, eu nu mai pot așa. Simt că nu mai exist pentru nimeni.
El s-a uitat la mine mirat:
— Ce vrei să spui? Acum ești liberă! Putem să ne vedem de viață.
— Liberă? După șase ani în care am trăit pentru alții? Tu ai idee cine sunt eu acum?
A ridicat din umeri.
— Hai să nu dramatizăm…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Am început să mă gândesc serios dacă mai are rost să lupt pentru această căsnicie sau dacă nu cumva e timpul să mă gândesc la mine.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama:
— Maria, vino acasă câteva zile. Ai nevoie de liniște.
Am făcut bagajul fără să-i spun lui Radu. Când am ajuns la Bacău și am intrat în camera mea veche, m-am prăbușit pe pat și am plâns ca un copil. Mama m-a ținut în brațe fără să spună nimic.

Acolo, printre mirosul de mere coapte și sunetul pașilor mamei pe hol, am început să-mi aduc aminte cine eram înainte să devin „noră”. Am ieșit cu prietenele mele vechi la o cafea și le-am povestit totul. Una dintre ele m-a întrebat:
— Maria, tu ce vrei cu adevărat?
Nu știam să răspund.

După câteva zile, Radu m-a sunat:
— Când te întorci? Nu pot singur…
Vocea lui era moale, dar nu simțeam nicio dorință să mă întorc imediat.

Mama mi-a spus într-o seară:
— Fata mea, uneori trebuie să te pui pe tine pe primul loc. Altfel te pierzi cu totul.

M-am întors la București după o săptămână. Am găsit casa goală și un bilet pe masă: „Sunt la serviciu. Sună-mă când ajungi.”
Am stat pe canapea ore întregi privind tavanul. M-am gândit la toți anii pierduți, la visele mele îngropate sub grija pentru alții.

Când Radu a venit acasă, i-am spus:
— Vreau să merg la facultate. Vreau să fac ceva pentru mine.
A râs scurt:
— La vârsta ta?
M-am ridicat în picioare:
— Da. La vârsta mea!

Nu știu ce va fi cu noi doi. Poate că mariajul nostru nu va rezista schimbării mele. Poate că da. Dar știu sigur că nu mai pot trăi doar pentru alții.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi?